Kartul cu rulmenți și deltaplanul din ,,foaie de ceapă” (2)

Am făcut, așadar, acel kart, care era departe de schița inițială, dar avea cam tot ce îi trebuia: blat, roți, volan și direcție. Pentru tot ceea ce lipsea, am mers acasă la Alin, al cărui tată avea un atelier cu toate cele necesare, iar fratele lui ne-a ajutat cu asamblarea. Acest atelier era un vis pentru orice sătean care își dorea să facă ceva în construcții, fiind dotat cu banc de lucru, aparat de sudură, mașină de găurit etc. Alin era foarte iscusit la astfel de lucruri, spre deosebire de mine, care aveam idei multe, dar zero îndemînare. De fapt, acesta a fost secretul tuturor activităților noastre din copilărie: eu veneam cu ideile, dar partea tehnică era pusă în practică de Alin, asistat de mine.

Construcția kartului nostru motorizat se apropia de final, aveam aproape toate elementele, mai puțin acel electromotor. Bateria era luată cu împrumut de la o Dacie, iar restul componentelor încropite. Pînă într-o zi, cînd soarta ne-a surîs: Ion, unchiul meu, a venit acasă cu un tractor și l-a lăsat în curte pentru cîteva zile. Era clar că aceasta era șansa noastră. Am inspectat mașinăria. Prin urmare, tot căutînd, am găsit ceva ce semăna cu schița din revistă, așa că am luat electromotorul și am plecat să îl instalăm pe kart. Nu a durat mult, cu ceva șuruburi, tablă și sîrmă era fixat. După o zi de muncă am pus toate elementele cap la cap, am fixat bateria, am legat firele și, entuziasmați, am decis să pornim. Am apăsat pe butonul de pornire și … nimic. Am reluat tot procesul: circuite, fire, schiță, tot. Am reîncercat. Nimic! Eram destul de dezorientați pentru că totul era ca în schiță. Am schimbat butonul de pornire cu gîndul că era defect. Nimic! Am scos butonul și am legat firele direct între ele. Nimic! Am dat vina pe baterie. Ne-am întors la tractorul care se afla la mai puțin de 20 de metri de noi ca să îi luăm bateria. Dar nu avea. Am căutat alta timp de o zi întreagă, pe un camion defect care zăcea pe lîngă C.A.P. Am reîncercat. Nimic! Era clar că schița nu era bună, și chiar ne gîndeam să le scriem celor de la ,,Tehnium”, deoarece eram furioși. Ne doream un mijloc de locomoție, un kart cu care să ne plimbăm prin sat la vale și la deal.

A doua zi după aceea, am renunțat, dar încă nu înțelegeam ce se întîmplase. Nu mică mi-a fost mirarea cînd l-am auzit pe Ion țipînd în curte:

- Băi, care mi-ați furat alternatorul de la tractor?

Era clar că știa cine a furat și era evident că eu eram ținta furiei lui. Am negat, mai ales că eu știam că am luat electromotorul de la tractor, nu alernatorul. Nu m-a crezut și nu s-a lăsat pînă nu a găsit în șopron, bine ascuns, kartul.

După scandalul de rigoare, care începea întotdeauna cu formula ,,Leano, vino la ăsta că iar mi-a furat ceva!”, a început să fie curios și să întrebe ce voiam să facem. Cum între timp ne strînseserăm mai mulți copii în curte, am început să îi explicăm. I-am arătat schița kartului și ne-am exprimat nedumerirea că nu funcționează. Vizibil impresionat, a recunoscut că sîntem băieți deștepți, dar că este imposibil ca acel kart să meargă din moment ce am confundat alternatorul cu electromotorul. Și-a luat scula înapoi, și a plecat.

Noi am rămas cu gîndul la tot ceea ce ne lipsea de pe kart, dar, cum eșecul a fost răsunător, am renunțat la plan și am pornit spre alte provocări.

Cel mai frumos lucru în zona noastră, în copilăria tuturor tovarășilor mei, era entuziasmul cu care lucram la diverse proiecte, dar la care renunțam imediat ce apărea o activitate mai interesantă. Am găsit degrabă în revista ,,Tehnium” schița unui deltaplan, fapt care ne-a stîrnit imediat imaginația. Problema era că, pe măsură ce aprofundam problema, ne dădeam seama că nu puteam găsi materiale. Am decis să îmbinăm barele de aluminiu cu bețe de străin sau de dud, în locul pînzei am pus o țiplă, apoi o ,,foaie de ceapă” luată de la o geacă mai veche, dar tot nu am ajuns la forma regăsită în schiță. Eram atît de atașat de proiect, încît, la 11 ani, am mers la primarul comunei să îi spun că vreau să înființez pe cetate o fabrică de planoare și deltaplane. În replică, el m-a privit blajin și m-a trimis acasă. A pus mîna pe telefon și l-a sunat pe tatăl meu în Alexandria, spunîndu-i că ar fi bine să vină în comună la o discuție, pentru că fiul lui are viziuni capitaliste și asta îi poate cauza probleme. Tatăl meu a venit, a ascultat, mi-a spus că ceea ce îmi doresc eu să fac este imposibil și că mai bine mă pun cu burta pe carte. Asta am și făcut, că doar nu puteam să finanțez o fabrică de planoare cu cei doi lei pe zi pe care îi aveam de la bunici să îmi cumpăr bomboane și, uneori, cîte un pachet de ,,Naționale”.

(va urma)

T.T.