Nică – de fapt, Nicu al lui Brăgădireanu – era mai mare ca noi, deja la școală, și evident că îl tratam cu respectul cuvenit. Noi eram micuți, Alin era grupa mare la grădiniță, eu cea mijlocie, așa că mă tot gîndeam că, peste un timp, va pleca și el la școală și eu voi rămîne, cumva, singur cu Grațiela, fata cu ochii tăciune, cu părul asemenea, cu breton frumos întins deasupra liniei ochilor și cu codițe prinse cu funde albe. Eram trei cei cărora ne plăcea să o tachinăm copilărește, și mă bucuram oarecum că peste cîteva luni o să rămînem doar doi pretendenți – eu și Dănuț – un alt prieten de joacă, ce locuia departe de zona noastră.

Deciși să ne facem ziua cît mai frumoasă, pornirăm spre grădinița care, întîmplător sau nu, se afla între locul în care poposisem și gîrlă, locul cel mai iubit de noi vara, dar foarte agitat acum, la început de primăvară. Pescuitul nu m-a atras niciodată, dar ideea de a merge pe malul apei ca să văd valurile învolburate ale Vedei în drumul lor rostogolit spre Dunăre nu îmi displăcea deloc.

- Nu crezi că era bine să luăm cu noi un ciurel? Poate ies peștii și prindem și noi ceva, testai eu terenul.

Modul asta de a prinde pește a fost poate singurul și cel mai plăcut mod de pescuit cînd, în urmă cu un an, la o nuntă fiind, cineva a venit și a anunțat că ,,la gîrlă au ieșit peștii la suprafață”. Vă dați seama că o parte dintre nuntași au fugit spre gîrla aflată la cîteva sute de metri de cortul unde nuntașii dănțuiau, lăsînd mirii și pe cei apropiați lor destul de singuri pentru cîteva zeci de minute. Am pescuit și eu atunci, așa cum tot satul s-a îndestulat. Nu am înțeles niciodată care a fost motivul pentru care acei pești s-au sacrificat, dar, la momentul ăla nici nu mi-am pus problema sau măcar întrebarea ce căutau peștii la suprafață în acele ape învolburate.

- Auzi, îți amintești lipitoarea aia care ți-a căzut pe spate anul trecut?, mă luă puțin Alin în bărci, rîzînd, cu gîndul la tontoroiul pe care îl jucam cu o ditamai lipitoarea pe spate, încercînd să mă descotorosesc de ea, dar fără prea mare succes. Am rîs și eu, evident.

- Dar de unde să știu eu că o să fie aruncată și lipitoarea pe lîngă peștii aia – filosofai eu, avînd totuși ceva amintiri neplăcute legate de acel eveniment. Brrrr… era mare cît palma mea de copil, roșie și plină de sînge, arăta înfricoșător.

- Noroc cu Viorel, că altfel sugea aia tot sîngele din tine, spuse Alin serios, privind spre un copac ale cărui frunze abia răzbeau din muguri, și între ramurile căruia se ascundea o pasăre, o ciocănitoare dacă era să ne luăm după zgomotul făcut.

Ușa grădiniței ne aștepta la fel de nepăsătoare ca întotdeauna. Mereu închisă și mereu cu clanța sus, de parcă ne spunea că vom ajunge mari doar dacă o deschidem. În hol, o sumedenie de săndăluțe ne întîmpinau vesel aranjate, care cum erau lăsate de colegii noștri, precum și o femeie de serviciu care avea ca principală sarcină descălțarea noastră și aranjarea în sala de curs sau de joacă, în funcție de cum o vedeam noi zi de zi. I-am dat pachetul doamnei educatoare și m-am retras spre scăunelul meu care, evident, era pus la grupa mare, pentru că una dintre condițiile mele pentru a merge la grădiniță a fost aceea ca eu să fiu mereu la grupa mare, considerînd umilitoare poziția în grupele mici și mijlocii. Toți colegii erau deja acolo, eu și Alin fiind, ca de obicei, ultimii care ajungeau, cu toate că locuiam cel mai aproape de grădiniță dintre toți. Eram oarecum vedete, faptele noastre de ,,vitejie” fiind deja larg răspîndite printre colegi. Cuminte, priveam scaunul gol unde feblețea mea, Grațiela, stătea în fiecare zi, și, chiar lîngă, pe Dănuț, ,,rivalul meu în dragoste”.

O nouă primăvară începea azi, o nouă vrajă se înfiripa, timpul frumos al tinereții se așternea cuminte la picioarele noastre. Cînd ai 5 ani, pînă și timpul îți pare neputincios, așa cum mă simțeam și eu în fața rugăminților de a fi cuminte. 

La gîrlă

Ora de terminase și ne îmbulzeam spre ieșire. Săndăluțele ne însoțeau în drumurile noastre doar cînd eram în uniformă, fapt care se întîmpla și acum. Nu prea eram încîntați să mergem direct la gîrlă îmbrăcați așa, prin urmare am decis să ne oprim acasă mai întîi, să lăsăm hainele late pe podea și să ne costumăm în ceva mai relaxat.  Nu era încă foarte cald, așa că ne-am echipat în pulovărașe și pantalonași, bascheți în picioare și o imensă stare de bine.

În acel an, 1975, asfaltul încă nu ajunsese în mica noastră comunitate și, dacă sînt sincer, nici măcar nu știam ce este ăla. Pînă la acea vîrstă și încă mulți ani după, universul meu se limita doar la acel loc, o imensitate care trebuia explorată ,,la picior” sau, atunci cînd am învățat să merg pe bicicletă, ,,cu roata”. Praful nu era încă colb, așa că vremea caldă care ni se strecura în oase rezona puternic cu bucuria de a merge ,,la vale”, la gîrlă, să vedem ce e cu ,,apa mare” și cu vîrtejurile care știam că dansează printre micile capcane de prins pește pe care bunicii și părinții noștri le instalau de-a lungul apei, în locuri doar de ei știute, dar departe de spațiile de scăldat pe care tot satul le cunoștea.

- Nică pe unde dă la pește?, întreb eu plin de speranță.

Nu aveam nici cea mai mică dorință să iau la picior malul gîrlei, doar pentru a-l găsi pe cel care, ne gîndeam noi, avea deja pe malul apei intrumentele necesare pescuitului. Alin se uită puțin în zare, își acoperă fața cu mîna – soarele era puternic pe cer la amiază, și, foarte serios, merge mai departe.

(va urma)

T.T.