Kartul cu rulmenți și deltaplanul din ,,foaie de ceapă” (1)

Asfaltarea șoselei principale a satului și valea care pornea de la noi din fața casei pînă jos, spre moară, ne-au determinat să căutăm noi modalități de a experimenta mai multă adrenalină. Prin urmare, preluînd exemple din reviste precum ,,Cutezătorii”, am putut observa că trei scînduri și patru rulmenți pot face minuni. În vremea aceea, rulmenții nu prea se găseau pe toate drumurile, așa că am început să căutăm prin zona de fier vechi a colectivului (C.A.P.-ul), unde găseam camioane și tractoare scoase din uz, locul de unde, în general, colectam fel și fel de chițibușuri cu care ne jucam.

Dacă pentru oamenii mari nu însemna nimic, pentru cei mici un comutator de semnalizare de Bugeac (camionul acela care transporta recolta de la cîmp la siloz și nu numai), sau fel și fel de beculețe, reprezentau o adevărată avere, pe care o prețuiam și o foloseam cu înțelepciunea noastră copilărească. Era însă, mai dificil de ajuns în locurile unde se găseau rulmenții, mai ales pentru noi, copiii. Am reușit să facem rost printr-o relație, prin intermediul părinților unui copil, care lucrau la fabrica din Alexandria, care, și atunci, ca și acum, producea rulmenți.

Kartul nostru era confecționat dintr-o scîndură mai mare, mai groasă, pe care așezam perpendicular încă două – cea din spate era fixată în mai multe cuie, iar cea din față într-un fel de piron central. La capete, cu ajutorul unei toporiști, ajustam astfel încît rulmenții să se fixeze perfect. Evident că nu ne gîndeam la partea de frînare a vechiculului, viteza fiind, în fapt, provocarea. Frînarea se făcea cu picioarele, mai exact cu călcîiul, și asta doar dacă tenișii chinezești în care eram încălțați rezistau.

Odată construcția terminată, am purces la vale avînd drept obiectiv un concurs de genul ,,cine ajunge primul la podișcă” – acel podeț care traversa un pîrîiaș și care făcea trecerea dintre satul nostru, Răreanca, și comuna-mamă, Frumoasa. Evident că primele încercări au fost sortite eșecului, ba cădeau rulmenții din cauza vitezei, ba ceda direcția. Dar nu ne lăsam păgubași. În cîteva zile aceste mici neajunsuri au fost depășite, mai ales că îi aveam alături pe cei mari, care ne învățau să ungem rulmenții cu vaselină ca să țină bine la turație, iar cuiul mai mare care servea inițial la direcție, a fost înlocuit cu un șurub ceva mai solid. Modul în care aceste încercări ne-au marcat copilăria se vedea pe genunchii și coatele julite, precum și în zîmbetele pe care le afișam de fiecare dată cînd o cursă se sfîrșea cu bine. În perioada aia mașinile treceau rar pe la noi prin sat, nu reprezentau un pericol cînd ne lansam de-a lungul văii care se întindea pe aproximativ 200 de metri.

În curînd, însă, am găsit o activitate mult mai interesantă. Kartul era obiectul pe care ne testam vitejia, alături de bicicletă și, la un moment dat, de căruță. Dar, marea problemă era cum să facem să mergem cu kartul și la deal, cu bicicleta fiind mult mai simplu, chiar dacă modelele nu aveau atîtea facilități precum cele de acum. Ne doream să urcăm fără prea mare efort dealul, așa că, în primă fază, am apelat la ,,un cal putere”. Am luat calul din garaj, cînd părinții nu erau acasă, l-am înhămat la un căruț mai mare, ne-am urcat cinci copii, și am purces la vale. Evident că a fost o experiență dură: odată ce calul a început să coboare, căruțul i-a lovit picioarele, acesta s-a împiedicat și a căzut. Noi, cei cinci copii nebuni, am căzut peste cal, și căruțul peste noi. A fost o nebunie, din care eu, personal, m-am ales cu o copită în piept, dar nu am fost singurul marcat, toți ne-am ales cu răni pe genunchi, coate, umeri și chiar la cap. Era clar că a înhăma calul la căruț nu a fost o idee bună, așa că am pus repede la cale un alt plan.

De ceva timp cu toții învățaserăm să citim și primiserăm în dar colecțiile  revistelor ,,Tehnium” și ,,Știință și tehnică”, de unde ne inspiram. În paginile acestora am văzut schița unui kart cu rulmenți, volan și chiar frîne, care era pus în mișcare de un electromotor de tractor sau camion și o baterie. Nu știam cum arată un electromotor și nici de unde să cumpărăm, așa că am amînat puțin această fază a proiectului și ne-am propus să dotăm kartul cu bateria unui tractor.

(va urma)

T.T.