Anotimpurile copilăriei (27)
  • 20-01-2021
  • 0 Comentarii
  • 1338
  • 3

Bîlciul de la Conțești (2)

În talie purtam o centură de care erau atîrnate două teci în care țineam două pistoale cu capse. În anii ʼ70 - ʼ80, firmele americane western erau în vogă, iar John Wayne era idolul nostru. Ne plăcea ca, purtînd costumația necesară, să defilăm țanțoși pe ulițele satului, fălindu-ne cu acele pistoale cu capse care ne plasau în lumea plină de farmec a Hollywood-ului.

Bîlciul, eveniment așteptat cu mare interes de copiii, dar și de adulții satului, reprezenta una dintre puținele distracții pe care le aveam în timpul anului. Niciodată nu am reușit să mă dau cu acele ,,comedii”, fie că erau căluți, fie mașinute, deoarece amețeam imediat, iar prima oară cînd am încălecat un căluț de ipsos era cît pe ce să cad din șa. Pentru mine, mai interesante erau ,,tiribombele”, mult mai mari, care se învîrteau cu o viteză amețitoare. Scaunele din fier erau legate cu lanțuri puternice, iar atunci cînd se învîrteau, flăcăii satului aveau grijă ca în fața lor să fie fata pe care o plăceau, pe care, în joacă, o amețeau complet învîrtind și ei scaunul pe care aceasta stătea. Tiribomba, așa cum îi spuneam noi, era, practic, examenul de maturitate pe care noi, copiii, simțeam că trebuie să îl dăm în fața celor mari. Eu am reușit să fac acest pas cînd aveam 12 ani, dar cum amețeam extrem de repede, aceasta a fost prima și ultima oară cînd am încercat.

La bîlci mai existau și alte atracții, cum ar fi cuștile cu maimuțe, care se dădeau în vînt după țigările Carpați, pe care le consumau cu plăcere. De asemenea, tarabele înțesate de produse comercializate de mici întreprinzători particulari sau de cooperativele meșteșugărești erau asaltate de curioși și de cumpărători, mai ales că în restul anului nu se găseau pe nicăieri acele produse. Pentru noi, copiii, turta dulce de diverse forme, sau salbele de turtă dulce pe care le purtam la gît, erau la mare căutare, dar și înghețata sau merele glazurate comercializate de rromi.

Bîlciul de la Conțești era așteptat în fiecare an cu mare interes. Nu știu dacă în prezent pe la sate se mai organizează astfel de evenimente, dar atunci erau foarte îndrăgite de toți locuitorii din Conțești, dar și din comunele din jur. În fapt, pot spune că la evenimentele de acest gen veneau țăranii din toate satele și comunele din partea de sud-est a județului. Căruțele trase de cai erau predominante, în acei ani Daciile fiind, totuși, destul de rar întîlnite prin acele locuri. Noi, mai norocoși, mergeam cîțiva kilometri pe jos, traversînd insula. În perioada bîlciului, între noi și cei din satul vecin intervenea un fel de armistițiu, astfel încît nici un fel de interacțiune nu se solda cu bătaie, toți avînd alte obiective în acele zile de sărbătoare.

,,Cursurile” de înot și mersul pe bicicletă (1)

Era o zi călduroasă de vară, așa că eu și Alin am decis să mergem la gîrlă la scăldat. Cum nu știam încă să înotăm, ne mulțumeam să ne bălăcim la apă mică în timp ce îi priveam pe adulți cum se bucurau de joaca noastră. În locul unde mergeam la scăldat, fundul rîului era acoperit de nisip, astfel că puteam să sărim cu capul înainte fără riscuri sau să dăm la pește cu mîna, pe mal fiind multe scorburi. Cîțiva metri mai jos erau două sălcii, la rădăcinile cărora apa forma vîrtejuri destul de periculoase și, în plus, șerpii își făceau cuib printre ramuri. Nu, nu ne era teamă de înec și nici de alte incidente grave, în acel colț de lume niciodată nu se petrecuse nici un eveniment tragic, cel puțin în copilăria mea.

În majoritatea zilelor anului rîul era potolit și destul de limpede. Apa verzuie ne îmbrățișa mereu cu dragoste, iar noi respectam natura pentru tot ceea ce ne oferea. Ne era teamă de șerpi, de șobolani de apă, de broaște sau de alte vietăți, mai ales de lipitori. Eram speriați la gîndul că un organism viu ne ,,suge sîngele”, dar și de ,,somnii imenși” care ajungeau în Vedea din Dunăre, și care mîncau pe nerăsuflate cîte-o gîscă. Am prins frică și de știucă, și asta pentru că, împins de Necuratul, pesemne, am băgat un deget în gura unei știuci, în ideea că va ceda mai repede. Ei bine, nu doar că nu a cedat, dar m-a și mușcat.

În ziua aceea de vară frații noștri mai mari, Viorel și Florin, ne-au asigurat pe mine și pe Alin că ne vor învăța să înotăm. Nu am stat mult pe gînduri și am purces spre gîrlă. Odată ajunși, ne-am aruncat hainele pe mal și am intrat în apă aștepînd să începem ,,cursurile”. Ne-am trezit amîndoi luați pe sus și aruncați direct unde era apa mai mare. Fără nici un fel de reținere, cei mari, care erau, totuși, foarte aproape de noi, ne dădeau indicații 
despre cum și cînd să dăm din mîini și din picioare, iar cînd ne duceam la fund, imediat o mînă puternică ne aducea la suprafață.

(va urma)

T.T.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite