Bobul de la nea Ilie (2)

Cel care ne abordase începu să ne lovească – pe mine, e adevărat, parcă mai încet, dar toți au tăbărît pe Alin, pe care îl vedeau mai agresiv. Dar cum Alin nu era genul care să stea la încasare, începu și el să împartă pumni în stînga și în drepta, fapt care îmi dădu ceva curaj. A început o bătaie pe cinste, cu pumni și picioare împărțiți la întîmplare, care, dacă ar fi fost văzută de adulți ar fi fost de rîsul curcilor.

Totuși, frigul și efortul ne secară repede de resurse, așa că toți, parcă la un semnal, ne-am oprit și am trecut la altercații verbale. În timp ce ne îndepărtam de grupul respectiv începusem să dezabatem bătaia la care tocmai fuseserăm parte. Eu resimțeam o durere destul de seriosă în spate, iar Alin avea o mînă vînătă, semn că lovise destul de tare inamicii.  După această mică aventură, ne urmarăm călătoria cu un obiectiv clar stabilit: un bob cu care să ne dăm pe derdeluș și, astfel, să cîștigăm respectul și admirația colegilor de joacă.

Șoimu, următorul sat, era la o aruncătură de băț, așa că nu am băgat de seamă un camion Carpați, albastru, care a oprit lîngă noi. La geam ni s-a ivit o față cunoscută: un vecin cu ai cărui copii ne jucam cîteodată.

- Ce faceți, măi copii, tocmai aici? Nu sînteți cam departe de casă? Ai voștri știu unde sînteți?

Ne vorbea frumos, calm, prietenește. Era, însă, convins că ai noștri habar nu aveau pe unde umblam noi la ora aia, mai ales că era un fapt total neobișnuit să vezi doi copii de 7 ani la 5 km de casă, chiar și în cele mai frumoase zile de vară.

- Noi mergem la Smîrdioasa, la o rudă – a preluat Alin discuția, fără să intre în amănunte.

- Bine, haideți în mașină, că vă duc eu – spuse el calm și zîmbitor.

Odată urcați în cabina camionului, căldura ne-a moleșit, așa că nu mai aveam nici cea mai mică intenție de a ne da jos și nici nu am protestat prea vocal cînd am văzut că vecinul binevoitor ne-a adus direct acasă, fără să mai facă escală la destinația noastră inițială. Ne-a lăsat în fața casei, fără să scoată nici un cuvînt, fără să ne pîrască la ai noștri. În aparență, eram destul de supărați că nu am reușit să ajungem la nea Ilie, dar în sinea noastră I-am multumit lui Dumnezeu pentru drumul de întoarcere acasă, în cabina călduroasă a camionului.

Nu am ajuns niciodată la Smîrdioasa și nici în ziua de astăzi nu știu dacă nea Ilie avea vreun bob, dar pot spune că drumul în sine, făcut pe jos, bătaia cu puștii de la Păuleasca și drumul cu camionul au reprezentat un argument în plus în consolidarea poziției noastre de mari aventurieri. Eu și Alin eram renumiți în tot satul pentru năzbîtiile pe care le făceam, mai ales cînd era vorba de fapte ceva mai ieșite din comun.

Bîlciul de la Conțești (1)

Antagonismul dintre noi, cei din sat, și cei ,,de peste pădure”, respectiv cei din Conțești, era vechi, mai vechi decît noi, și de neînțeles. Nu am știut niciodată cărui fapt se datora această luptă, rivalitatea pe care tinerii de la noi din sat și cei din comuna vecină o aveau unii față de alții și nici măcar nu am încercat să găsim un răspuns de la bătrînii comunității. Ori de cîte ori mergeam în pădure aveam inima strînsă pentru că ne era teamă că ne vom întîlni cu ,,rivalii” noștri cu care, vrînd nevrînd, ne luam la bătaie. Uneori, cei mari organizau meciuri de fotbal cu cei de o seamă, care se desfășurau într-o poeniță frumoasă aflată pe insulița pe care rîul Vedea o făcuse în dreptul comunelor noastre și care devenea automat un teritoriu al nimănui, pe care îl revendicam și noi, și ei. În afară de aceste meciuri, nu îmi amintesc să fi avut contacte pașnice cu cei din Conțești, cu toate că, atunci cînd mergeam la ei în comună pentru diverse cumpărături sau la ,,bîlci”, nu exista nici un fel de problemă.

Spre deosebire de satul nostru, care nu dispunea nici de gară și nici de un drum de acces rapid spre orașe, fiind o localitate de frontieră situată la capăt de lume, cei din Conțești erau bine poziționați pe un drum care făcea legătura dintre Giurgiu și Alexandria. În plus, erau renumiți pentru trupa lor de Călușari, pe care o vedeam destul de des la TV sau la Cîntarea României. Erau buni în ceea ce făceau și, de cîte ori treceau pe la noi prin sat era o bucurie să le urmărim spectacolul.

Conțești, însă, pentru noi, copiii, însemna în mod special bîlciul care se desfășura în fiecare vară. Era o bucurie să mergem acolo și să ne luăm turtă dulce, să ne dăm în ,,comedii” sau, cei mai curajoși, în ,,tiribombe”. De fiecare dată ne cumpăram pălării negre de cowboy, cu o stea argintie lipită pe partea frontală, pe care o legam de gît cu elasticul atașat.

(va urma)

T.T.