Bufnițele

În fiecare iarnă satul era dominat de bufnițe, care se adunau într-o livadă părăsită a unor foști chiaburi situată la mai puțin de 150 de metri de grădiniță. În fiecare an ne pregăteam pentru întîlnirea cu ele, mînați de dorința de a fi remarcați în sat drept vînători de bufnițe. Livada era vizavi de derdeluș, așa că de multe ori, noi, copiii, ne împărțeam sarcinile. Pe măsură ce am mai crescut, la 7 - 8 ani, am început să ne confecționăm arcuri și săgeți, învățați fiind de bătrînii satului cum se fac arcurile bune din lemn de soc sau de dud, bine ars la soare și uscat încă din vară. Arcurile băteau la 100 de metri ușor, iar în 50 de metri doborau lejer o bufniță dacă erau folosite de adulții cu forță. Noi, copiii, nu atingeam astfel de performanțe, dar mînuirea arcurilor și săgeților ne dădea un aer important, de luptători, ceea ce noi chiar credeam că sîntem. Lupta cu bufnițele a durat ani de zile, pentru că veneau în fiecare iarnă și plecau imediat ce zăpada se topea. Noi, copiii, eram foarte contrariați de prezența lor în sat, felul în care stăteau nemișcate pe crengi cît era ziua de lungă ne speria. Cu toate acestea, nu am reușit să doborîm nici una, deoarece puterea noastră era mult prea mică și săgețile mult prea ușoare pentru a produce răni. Dar, de fiecare dată cînd ni se ivea ocazia ne lăudam în tot satul că doboram zeci de bufnițe. Copiii mai mari au reușit, însă, să ucidă o bufniță, și îmi amintesc foarte clar că, atunci cînd au defilat cu bufnița moartă prin tot satul, a fost ultima oară cînd eu și cei din gașcă am mers la vînătoare de bufnițe. Pentru noi, plăcerea era reprezentată de jocul în sine, nu de moartea acelor păsări maiestuoase. Imaginea cu Florin al lui Dodică și cu încă un adolescent care mergeau pe șosea cu bufința moartă, cu aripile mari întinse parcă cerînd îndurare, a fost punctul în care orice joc de acest gen a fost scos din agenda noastră, a puștilor, pentru totdeauna. 

Bobul de la nea Ilie (1)

Pe derdeluș săniile zburdau, de parcă ele se întreceau și nu noi, copiii. Zăpada era numai bună și, chiar dacă frigul ne dădea tîrcoale pe la picioare și pe la mîini, nu ne lăsam prea ușor plecați. Cînd, totuși, nu mai puteam rezista, mergeam repede acasă, ne rezemam de soba fierbinte, unde puneam și ciorapii de lînă, pe care bunicile noastre ni-i făceau an de an.

În ziua aceea săniile erau mai rapide, derdelușul era mai bun, așa cum ne era și dispoziția. Andrei, cel care avea o sanie mică, din fier, bine calibrată, cîștiga cam toate cursele, așa că noi, toți ceilalți, ne lăsam păgubași destul de repede. De departe era cel mai bun. Auzisem eu că un văr de-al meu de la Smîrdioasa, Ilie pe numele lui, ar fi avut acasă un bob – adică o sanie precum cele pe care doar la tv le vedeam, care aluneca foarte bine pe gheață. Fără să stau pe gînduri prea mult, am mers la Alin și i-am spus că e cazul să facem o excursie.

- Hai, măi, la Smîrdioasa! Ni-l dă nea Ilie, că el nu îl folosește!

- Mergem mîine! Plecăm devreme și pînă seara ne întoarcem cu bobu’!

Zis și făcut. A doua zi, dis-de-dimineață, bine îmbrăcați, am pornit la drum. Pe jos, evident, pentru că vremea nu permitea ca autobuzul să ajungă pînă la noi în sat. Drept vorbind, și dacă starea drumurilor ar fi permis, tot nu am fi mers cu autobuzul pentru că riscam ca tot satul să ne afle planurile. Smîrdioasa era la o distanță de aproximativ 7 km, fapt pe care l-am aflat de pe indicatorul amplasat puțin mai jos de casa mea. Eram destul de micuți – eu intrasem în clasa 1, iar Alin tocmai ce trecuse clasa a doua – așa că am estimat că toată aventura ne va lua cam o zi. Întrucît nimeni de acasă nu știa ce aveam de gînd să facem, nu ne luaserăm nici măcar merinde, nici haine de schimb, considerînd că destinația este aproape de casă.

Am mers pe jos, pe drumul înzăpezit, fără nici cea mai mică reținere sau îngrijorare, dar avînd, totuși, fricile noastre. Nu de cei mari, ci de cei de vîrsta noastră, pe care nu îi cunoșteam, și de care ne era teamă că vor sări la bătaie. Acesta era un eveniment des întîlnit în acele vremuri, cînd era vorba să luăm contact cu copiii din satele învecinate. Am mers linștiți, am ieșit din satul nostru, apoi din comuna noastră care se termina cu satul Păuleasca. Odată ieșiți din zonă, ne bucurarăm că eram la distanță de un sat de Smîrdioasa. Însă, odată ce am ieșit din Păuleasca, în dreptul pădurii, un grup de copii își pierdea vremea. La vederea noastră s-au apropiat de șosea și au început să ne chestioneze. Unul ceva mai mare, cu o figură destul de rea, ne-a abordat.

- Ai cui sînteți, măi? Ce căutați aici?

Noi, destul de speriați, nu prea știam ce să zicem, mai ales că ne aflam deja departe de casă.

- Nene, am plecat la un văr de-al meu, la Smîrdioasa, că avem de luat un bob – am spus eu.

- Dorine, nu le spune, măi, ăstora ce facem noi. Lasă-i că nu e treaba lor – mă apostrofă Alin, care, în general, era ceva mai incisiv cînd relaționa cu străinii.

- Cum adică, măi? Faceți mișto de noi? Cum adică nu e treaba noastră? Hai să vă vedem! Voi vreți bătaie?!

- Nu, nene – începui eu să o dreg, dar deja era prea tîrziu.

(va urma)

T.T.