Tăierea porcului era, așadar, tratată cu multă seriozitate de toți copiii, mai ales că era un moment unic în viețile noastre: toți membrii familiei – părinți, bunici, unchi, rude mai mult sau mai puțin îndepărtate participau la acest ritual tradițional. Odată tranșat, porcul se transforma în diverse bunătăți, începînd cu celebra pomana porcului, care se servea pe loc, împreună cu țuica fiartă presărată cu piper și mămăliguța fierbinte, tare, taiată atent cu ața de bunica mea.

Ziua de Ignat era, de fapt, pentru copii, cel mai important eveniment al sărbătorilor de iarnă. Nu neglijam, însă, nici venirea lui Moș Gerilă, bătrînelul cu barbă albă căruia îi scriam în fiecare an și care ne răsplătea cu cadourile cerute, sau mersul la slujba de Crăciun, de unde bunica era nelipsită.

Săniușul

Zilele lungi, bogate în zăpadă, ne trimiteau de cînd se iveau zorii la derdeluș – în fapt, două dealuri care se uneau într-o vale în care toți copiii erau în siguranță. Pe atunci, în școală și prin intermediul televizorului eram atenționați să nu ne dăm cu sania în zonele cu mașini. Cele două dealuri unite într-o formă frumoasă de U întins erau locul unde fiecare părinte știa că ne poate găsi, atîta vreme cît era zăpadă. Cum în acei ani nu se găseau sănii de cumpărat, și nici magazine care să le comercializeze, săniile erau făcute de cei care se ocupau cu sudura, care aveau ceva fier prin bătătură, sau, pur și simplu, cîteva scînduri de lemn. Eu nu aveam o sanie pe măsura visurilor mele, așa că în fiecare an mergeam la nenea Dogaru, vecinul unchiului Ion, și mă rugam de el printr-o frază care chiar și astăzi îmi este amintită de cei care mă auzeau:

- Îmi dai și mie sania, nea Gogule? Hai, măi, mi-o dai?

După multiple rugăminți care se repetau zi de zi, sania îmi era livrată la poartă, iar eu mă puteam bucura de plăcerea datului pe derdeluș pînă la lăsarea serii, cînd trebuia să o înapoiez. Pe derdeluș ne strîngeam zilnic minim 25 de copii – unii mai mari, alții mai mici, cu sănii de toate felurile, unele din fier, altele din lemn, unele mai mari, altele mai înguste. Se organizau concursuri de viteză, de sărituri peste trambulină, de cine urcă mai repede la deal sau de orice altceva ne mai trecea prin cap. Singurul risc existent era ca două sănii să se ciocnească, pîrtia fiind destul de îngustă riscul de lovire era destul de mare dacă nu eram atenți. Un astfel de incident, destul de grav, de altfel, s-a întîmplat cînd Andrei al lui Pena s-a lovit frontal cu Florin, fratele mai mare al lui Alin, coliziune care i-a cauzat lui Andrei rănirea mîinilor. Asta nu l-a împiedicat, însă, ca a doua zi să fie prezent pe derdeluș, așa cum nici pentru noi, ceilalți copii, frigul nu exista, gerul nu îl simțeam, iar acasă ne întorceam doar cînd aveam hainele ude leoarcă. Îmbrăcămintea noastră era preponderent din lînă, ținea bine la ger, dar nu și la zăpadă. Nu aveam haine impermeabile, nici măcar cizme de cauciuc. Partea bună era că, după o jumătate de oră de cînd puneam hainele pe sobă la uscat, ne reluam activitățile.

Bobîrnacii

În noaptea de Crăciun, începînd cu ora 3 dimineața, toți copiii mai mici de 10 ani mergeam cu colindul cu ,,borbîrnacii” prin stat. Îmi amintesc și acum cîteva dintre versurile pe care trebuia să le rostim odată ce ajungeam la geamul celor colindați: ,,Bună dimineața la Moș Ajun!/ Am venit și noi o dată,/ La un an cu sănătate,/ Ne dați, ne dați, ne dați ori nu ne dați?/ Bună dimineața la Moș Ajun!”. După această urare eram răsplătiți cu covrigi, bomboane, fructe, nuci. Degrabă plecam fiecare spre casă pentru a răsturna săculețul înțesat de daruri. Singurul stres era faptul că unii săteni nu își legau cîinii și se mai întîmpla să fim puși pe fugă imediat cum intram pe poartă. Dar, în general, astfel de episoade erau rare, oamenii fiind buni nu doar în preajma Sărbătorilor.

Plugușorul

Ultima zi din an era marcată de mersul cu Plugușorul, obicei care începea în dimineața zilei de 31 decembrie, și se termina în jurul amiezii, în urma căruia toți copiii își umpleau pușculițele cu monezi de 1 leu, 3 lei sau, după 1978, de 5 lei. Plugușorul era pregătit cu mare atenție de cei mari. Bicele din cînepă trebuiau să pocnească conform obiceiului, clopoțeii să producă zgomotul corespunzător, iar costumele populare să fie bine croite. Era inacceptabil ca vreunul dintre noi să nu poarte straie tradiționale, să nu aibă un bici și o talangă bune. Grupul era format, de obicei, de un băiat care avea talanga, doi, trei flăcăi care pocneau din bice, și unul care strîngea banii. Cei mai îndrăzneți mergeau cu caii, și făceau un spectacol greu de egalat.

În comunism, sărbătorile de iarnă erau foarte frumoase, tradițiile erau atent respectate, iar obiceiurile extrem de simple. Oamenii purtau cele mai frumoase și elegante haine, iar uratul nu era făcut de dragul banilor sau al darurilor. Era o atmosferă la care noi, locuitorii din acel sătuc uitat de lume, țineam foarte mult.

Sărbătorile de iarnă se încheiau în dimineața zilei de 1 ianuarie, cînd tinerii mergeau la urat cu Sorcova. Un fapt de menționat este că în zona mea natală mersul cu Steaua nu era un obicei practicat. Sorcova, în schimb, era modul în care noi, copiii, mai obțineam cîte un ban de la rude, fiind un obicei ceva mai restrîns.

O altă tradiție era mersul la vînătoare de iepuri, cu cățeii din curte. Nu am prins niciodată un iepure, dar distracția era remarcabilă. Cei mari ne spuneau, sau poate doar glumeau, că iarna, fiind zăpadă mare, iepurii aleargă mai greu și astfel cîinilor le e mai ușor să îi prindă. Am încercat foarte mulți ani să prindem măcar un iepure, și, cu toate că am întînit pe cîmp mulți iepuri pe care cîinii i-au alergat, nu am avut nici un rezultat.

(va urma)

T.T.