Moș Cocoloș (2)

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum mama a venit la mine în cameră și mi-a spus: ,,Dănuț, colegul tău de școală, a murit. Să mergem și noi la înmormîntare”. La vîrsta cînd încă nu înțelesesem bine viața și moartea, plecarea fulgerătoare a unui coleg, a unui prieten, avea un efect de neimaginat. În acei ani nu percepeam moartea la gravitatea ei maximă, așa că am fost mai mult curios decît afectat de cele întîmplate.

Aceasta era cea de-a doua înmormîntare importantă de la noi din sat, prima fiind cea a unui tînăr locotenent de Miliție, care murise într-un accident de circulație împreună cu soția. Mama m-a trezit în toiul nopții pentru a merge la priveghi și, chiar dacă aveam doar 5 ani, am înțeles cît de dureros este să îți plece cineva, mai ales că era vorba de tineri. Un sat întreg venise la înmormîntare atunci, însoțind trupurile celor decedați, pe drumul către cimitir. La fel s-a întîmplat și cînd a murit Dănuț.

Nu existau pe atunci căruțe trase de cai sau mașini speciale pentru transportul celor morți. În funcție de poziția socială sau de starea materială, aceștia erau duși la groapă fie cu carul cu boi, fie cu un tractor sau un camion. În cazul acestora din urmă obloanele erau rabatate, iar remorca era pavoazată cu o mulțime de covoare peste care se punea coșciugul. Pe marginea dinspre cabină trona tabloul celui care murise, încadrat de falduri de perdea sau de mătase. Agățate de obloane se puneau coroane de flori, iar în remorcă se așezau bocitoarele, care de multe ori erau chiar membre ale familiei. Așa se întîmplase și la moartea cuplului din 1975, dar și la moartea lui Dănuț. Durerea celor care l-au iubit a fost greu de îndurat. Părinții săi au suferit enorm, efectiv au încetat să mai trăiască din acel decembrie 1978. Copilul lor, de nici șapte ani, era condus la groapă, și un sat întreg îl jelea. Eram și eu acolo, în acea coloană, așezat pe umerii tatălui meu pentru a putea vedea cît mai multe din cele ce se petreceau.

Dănuț, prietenul meu, cel care se speria de tunete și cu care rivalizam în lupta pentru inima Grațielei, era în remorca acelui camion și, încet, se îndrepta spre locul unde trupul lui avea să rămînă pentru totdeauna. Am fost afectat emoțional de plecarea celui cu care petrecusem primii ani de viață, iar imaginea lui îmi este chiar și acum vie în minte: un copil blond, slăbuț, cu ochii mari și fruntea lată, buze subțiri și un zîmbet mereu trist, mult prea trist ca să nu ne gîndim că poate el știa că nu va apuca niciodată să sărute o fată. Locul lui de veci se află la intrarea în cimitirul din sat, la mai puțin de două sute de metri de casa unde s-a născut.

* * *

Venirea iernii era asociată cu săniușul, mersul la colindat, Plugușorul, tăierea porcului și, desigur, cu venirea lui Moș Gerilă. Noi, copiii, nu știam prea multe despre semnificația Crăciunului, fiind interesați mult mai mult de socializarea cu toți copiii din sat. Cu cît primii fulgi de nea cădeau mai timpuriu și mai abundent, cu atît mai bine, deoarece zăpada era sursa noastră de distracție, inspirație, și foarte multă bucurie.

În copilărie, sărbătorile de iarnă erau asociate cu guițatul porcilor care acoperea satul în duminica premergătoare Crăciunului, duminica Ignatului, zi în care în fiecare curte se tăia cel puțin un porc. Noi, cei mici, nu eram niciodată într-atît de harnici încît să ne trezim cu noaptea în cap pentru a participa la tăierea efectivă a porcului, dar ne făceam apariția la timp pentru a vedea cum era asezonat pe paie și pîrlit în modul cel mai arhaic cu putință. Nu existau butelii, dar cîte trei, patru baloți de paie se găseau în fiecare curte. După aceea, porcul era bine spălat cu apă fierbinte și curățat cu o perie, urmînd a fi pus pe burtă, în poziție de tranșare. Acesta era momentul nostru: părinții ne încurajau să încălecăm porcul și, drept recompense, primeam coada bine pîrlită. Pentru noi, copiii, era o mare bucurie să contribuim la desfășurarea acestui ritual, care an de an se repeta în ziua de Ignat.

În vara anului 1981 mi-am propus să fac rost de o pereche de ochelari de motociclist care să îmi protejeze ochii atunci cînd porcul va fi ars, deoarece fumul era supărător. Cum nu aveam 80 lei pentru a-i cumpăra, m-am dus timp de patru zile la fermă, pentru a face rost de bani. Astfel, în vara lui 1981, la 11 ani, am cîștigat primii bani: suma de 115 lei aferentă celor patru zile în care am mers la prășit. La mijlocul drumului dintre Smîrdioasa și Zimnicea erau ferme agricole unde zilierii cîștigau 29 de lei pe zi, fapt care vara aducea un plus de bunăstare celor care voiau să muncească. Cu banii cîștigați mi-am cumpărat ochelarii pe care i-am folosit fără succes la tăierea porcului din acel an, pentru că buretele menit a proteja ochii de vînt permitea intrarea fumului în ochi. Prin urmare, prima mea investiție nu a fost rea, dar aplicarea ei a fost greșită.

(va urma)

T.T.