Moș Cocoloș

Ploaia încetase demult, soarele își recîștigase poziția dominantă pe cer, iar strada începuse, din nou, să capete viață. Orătăniile ieșeau de prin ascunzători și ne ofereau o nouă perspectivă asupra restului zilei. Am ieșit la șosea odată cu restul copiilor și ne-am strîns din nou la ,,groapă”, în ideea de a relua jocul. Ploaia, însă, măturase cu totul locul unde, cu cîteva ore în urmă, ne disputam cartonașele, așa că începurăm să refacem scena unde aveam să jucăm. La un moment dat însă, un strigăt se auzi peste stradă, mai mult admirativ decît speriat:

- Măi, uite un Moș Cocoloș! Veniți să vedeți!

Moș Cocoloș era un păianjen negru, destul de măricel, care trăia în pămînt. Îl știam după găurile mici pe care le lăsa, nu de puține ori noi fiind cei care încercam să îl prindem prin introducerea în acele galerii a unor bucăți de ceară legate cu sfoară. Păienjenii erau atrași de ceară, așa că, odată ce se prindeau de ea, noi îi scoteam afară și, de cele mai multe ori, îi omoram pentru că ne inspirau teamă.

- Nelule, hai măi să îi punem într-o cutie și să îi ducem la școală să îi vadă și tovarășa învățătoare! – se auzi o voce dintre rîndul celor prezenți.

Bunica auzi forfota și ieși numaidecît la poartă și, aplecată de spate, ne urmări alături de Ion, la fel de curios de ceea ce ne făcuse să ne îngrămădim la margine de trotuar.

- Băi, aveți grijă să nu vă muște, că sînt veninoși! Dorinele, pleacă de acolo! – aruncă el cîteva vorbe și se retrase la curte cu satisfacția faptului că ne-a avertizat.

Între timp, grupul se mări deoarece ni s-au alăturat degrabă și cei mai mari, care aveau o viziune proprie despre păianjenii negri care acum se vedeau puși în situația de a nu se mai putea întoarce în galeriile lor. Cei mari au decis să ia păianjenii și să îi ducă la școală, unde se pare că era nevoie de o astfel de captură pentru laborator. Eu, Dănuț și restul celor mici am fost alungați de la locul faptei, dat fiind faptul că nu înțelegeam deloc cît de primejdioase pot fi acele creaturi.

Picioarele goale lăsau urme în asfaltul moale. Întîm­plarea ne oferea un subiect de discuție interesant, dar pe care nu reușeam să îl înțelegem pe de-a-ntregul. Soarele revenise pe cer, astfel că ploaia care ne forțase să intrăm în case în urmă cu cîteva ore parcă nici nu existase. Mergeam alene spre o țintă inexistentă, fără să știm la acel moment cît de puțin timp mai aveam să petrecem împreună.

* * *

Pentru mine, Dănuț era o enigmă – nimeni, niciodată, nu intrase la familia lui în casă, fapt pe care noi, colegii lui, nu prea reușeam să îl înțelegem. Părinții lui erau destul de aspri cu el, sau cel puțin așa ne dădeau impresia, figura care afișa mereu un zîmbet trist oferindu-ne o garanție că ceea ce credeam era adevărat. Cu timpul, Dănuț a devenit tot mai retras, așa că orele petrecute împreună deveneau din ce în ce mai puține.

(va urma)

T.T.