La bostană (2)

Bărbatul mă ținea strîns de mînă și mă tîra efectiv după el. Odată ce am ajuns în fața curții noastre, începu să urle ca un apucat.

- Niculaie! Măi, Niculae, ieși, măi, să stăm de vorbă!

Cum la mine acasă nu era nimeni, mă lăsă să intru în curte și plecă spre poarta vecinilor, a lui Alin. Nu am așteptat prea mult și am fugit direct în casă, unde m-am ascuns sub pat, în ideea că nu am să fiu repede găsit de către ai mei, care, în mod sigur, urmau să se supere pe mine. Pe seară, buncii ajunseseră acasă odată cu tata, chemat de urgență de la Alexandria de șeful de post, milițianul care avea în grijă comuna. Nea Gogu, tatăl lui Alin, era prieten cu el, așa că îl însoți pe tata la Miliție, unde discutară cu ,,al lui Duță” – cel care ne căzuse victimă – despre o despăgubire.

- Dorine, ieși, măi, de sub pat!, se auzi vocea tatălui meu, nu foarte gravă, nu foarte nervoasă.

Uimit puțin de faptul că îmi descoperise ascun­zătoarea, am ieșit spășit. Tata mă privi serios și îmi spuse că nu a fost deloc frumos ce am făcut și mi-a cerut socoteală pentru faptul că am stricat relația familiei noastre cu cea a victimei. Eu mă limitasem la tăcere, pentru că, efectiv, nu prea știam ce să spun în apărarea mea și, în plus, îmi era teamă că voi mirosi a fum de țigară, pentru că nu apucasem să mănînc usturoi sau ceva care să atenueze mirosul de tutun pe care, credeam eu, îl emanam.

M-a luat de mînă și am ieșit la poartă. Fiind vară, soarele era încă pe cer așa că l-am văzut pe Duță cum arunca în fața porții, dintr-un sac, toate cojile de pepene și toți pepenii necopți pe care, timp de aproape trei zile, eu și Alin îi furasem din bostana lui.

- Uite, nea Marine, ce pagubă am! Și voi chiar credeți că scăpați cu 100 de lei despăgubire? Din tot ce este aici eu cîștigam la piață mai mult de 200! – începu el să țipe cît îl țineau plămînii.

Eu și Alin îl priveam pe nea Gogu venind agale pe drum, fumînd liniștit și privind scena destul de senin.

- Băi, omule – strigă el cînd ajunse mai aproape – am stabilit la Miliție că dacă îți dăm 100 de lei sîntem chit? Ce mai vrei acum? Să-ți dăm în plus? Păi așa ne-a fost înțelegerea?

- Bre, Gogule, hai că știu că sînteți tovarăși de pahar cu Mareș, milițianul, și de asta ați scăpat atît de ușor. Noroc că nu mă duc la tribunal să te dau în judecată, că îți vindeai vaca din curte ca să mă despăgubești!

Nea Duță, victima directă a acțiunilor noastre copilărești, era un om mic la stat, dar foarte vocal la sfat. Copii fiind, eu și Alin ne-am ascuns în spatele porții și îi priveam pe părinții noștri aflați în discuție cu acel om mic, negricios și foarte zgomotos. Pînă nu i-au mai dat 50 de lei, nu a fost posibil să se potolească, prin urmare, după ce și-a luat banii, a plecat. Tata se îndreptă numaidecît spre noi, autoritar:

- Ia strîngeți de aici pepenii ăștia, că sînt opera voastră, și mergeți în spate să îi dați la porci!

Ceea ce am și făcut. O parte au fost aruncați la porcul nostru, iar cealaltă parte la porcul vecinilor. În acest timp, însă, eram tare bucuroși că nu am luat bătaie de la ai noștri și, în ceea ce mă privește, eram fericit că nu am fost măsurat pe spate de bîta lui Duță. De fapt, acea imagine, care m-a marcat oarecum, ne-a făcut să fim ceva mai reținuți în a mai merge la furat de pepeni, mai ales cînd am știut clar că treaba asta este mult prea serioasă, din moment ce milițianul a fost implicat. Nouă, copiilor, uniforma albastră a șefului de post ne inspira mult respect, dar și un dram de teamă. În fapt, știam că datorită acelei uniforme eram în siguranță în sat și că toate aventurile noastre erau asigurate, pentru că nimeni, absolut nimeni, nu ne putea face rău.

Ploaie de vară (1)

Hărmălaie mare se auzea de pe stradă. Toți copiii uliței se strînseseră și jucau ,,groapa”. Cele cinci pietricele sferice, alese cu grijă și cu greutate de pe albia pîrîului din vale, erau mînuite de toți participanții la joc. Țipetele lor de bucurie de auzeau pînă devale și atrăgeau alți curioși. Apariția pe piața ,,cărților” a unor noi chibrituri mai mari, imprimate cu o foarfecă sau o cheie, a revigorat jocul, miza fiind schimburile de cărți între noi.

Cel care venise cu noile cărți era un băiat ai cărui părinți locuiau la București, și care era prezent printre noi doar în vacanțele de vară. Era iubit de toți pentru că era un copil tare bun, binevoitor și, cel mai important, avea obiceiul să își împartă jucăriile cu noi. De data asta, însă, venise cu o ofertă de nerefuzat – acele cutii de chibrituri pe care noi nu le mai văzusem și care ne stîrniseră curiozitatea. Numele lui era tot Alin, doar că locuia la cîteva străzi de noi, undeva în zona ,,neutră” a satului, departe de linia principală și, automat, de interesele noastre. Acum, în jurul acestui joc ne strînseserăm peste zece copii și încercam, fiecare după puteri, să cîștigăm.

(va urma)

T.T.