Anotimpurile copilăriei (2)
  • 23-07-2020
  • 0 Comentarii
  • 504
  • 3

Timpul era de partea noastră și nu aveam de gînd să irosim nici o resursă. Am întipărită adînc în suflet o perioadă a copilăriei, pînă aproape de patru ani, extrem de încețoșată, dar confirmată de fotografii. Am copilărit prin colbul de la marginea drumului, prin livezile bogate, prin pădurile ademenitoare și lanurile nesfîrșite ale unei cîmpii care se contracta de la an la an.  Nu aveam noțiunea timpului, nu aveam nimic care să măsoare dragostea pe care o ofeream necondiționat naturii, și nu concepeam să existe nimic care să ne oprească din goana nebună, de zi cu zi, care ne îndemna să cucerim spațiul care ne fusese oferit. Noi, acei copii ai anilor ʼ70, eram cuceritorii. Îi mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru acele clipe trăite la maximum.

De cîte ori mă gîndesc la fericirea trăită în locurile copilăriei, de cîte ori viața îmi poartă pașii în satul natal, îmi amintesc cît de mult mi-a oferit și cît de puțin am fost eu în stare să întorc.

Primăvara

Razele soarelui se strecurau pișicher printre cutele draperiei, mîngîindu-mi cald pleoapele și îndemnîndu-mă să mă trezesc. Mă întind apăsător pe pat și încerc să îl cuprind cu brațele. Nu aveam nici o dorință de a deschide ochii, așa cum nici la grădiniță nu prea aveam chef să merg, mai ales că Grațiela, fata care îmi plăcea mie, nu venea azi. La fereastră se simte o mișcare, și o mînă își face apariția, fluturîndu-și degetele micuțe. E Alin, el mereu se trezește devreme. Nu putea fi altfel în dimineața asta.

- Hai, scoală! Azi mergem la gîrlă! Am înțeles că a venit apa mare, îmi zice el mai mult strigînd, fapt pentru care îl urăsc.

Mă întind mai apăsat în pat, mă întorc cu fața la perete și mă prefac că dorm adînc. Nu aveam nici cea mai mică dorință să mă trezesc, să mă îmbrac, să mă duc la gîrlă, chiar dacă ,,apa era mare”, cum zicea el. Nu aveam nici un chef de pescuit.

- Hai, hai, hai! Le zicem că mergem la grădiniță, striga prietenul meu de joacă.

- Stai, măi! Lasă-mă și pe mine să mai dorm puțin. Mergi tu înainte și vin și eu. Nu înțeleg… tu nu poți să dormi, de ce vii așa, cu noaptea-n cap?

- E deja 8, hai să mergem!

Văzui că nu am nici o cale de cîștig, iar în camera cealaltă auzeam zgomotul pe care, de obicei, mama mare îl făcea cînd se punea problema să mă ia pe sus și să mă trimită la grădiniță. Fiind în inferioritate, am cedat. M-am ridicat încet, zăbovind pe marginea patului, bălăngănindu-mi picioarele fără un rost anume.

- Stai și tu la poartă, că vin, strig spre fereastră fără chef, fără vlagă, dar cu o puternică senzație de foame. Am coborît și, agățîndu-mă de ușă, făcui un pas mare peste pragul care despărțea cele două odăi ale căsuței bătrînești unde locuiam împreună cu bunicii mei. Mama mare, Nicula, trebăluia prin cameră. Mă ținti cu privirea și, fără nici un fel de emoție, îmi prezentă implacabil programul.

- Dorinele, hai, mergi la grădiniță, educatoarea așteaptă un pachet de la mine și i-am spus că îl trimit prin tine. Treci și mănîncă și vino să te îmbrac.

- Chiar azi trebuie să îi duc pachetul? Mîine nu se poate? Mă eschivez, dar constat că nu am foarte mari șanse de cîștig. Cînd era vorba de a se impune, bunica mea știa cum să o facă. O priveam cum se învîrtea prin cămăruța care, în acei ani, mi se părea enormă, făcînd naveta între aragazul din colț și bufetul din partea opusă. Ghiozdănelul meu era pregătit de plecare, așa cum era și uniforma – un fel de rochiță albastră. Priveam acel ,,ghiozdănel”, o cutiuță din tablă, verde pal, cu model floral, care mă aștepta cuminte pe masă. Știam ce aveam înăuntru, ca în fiecare zi, de altfel: pîine unsă cu untură și cîteva eugenii.

- Mînci ceva, uite, ouă ochiuri, sînt reci, spune ea, punînd în fața mea o farfurioară pe care tronau două ouă ochiuri incredibil de bine făcute, așa cum îmi plăceau mie, lîngă care se „odihneau“ cîteva felii de castrevete și o roșie. Am înfulecat bunătățile și am purces să mă îmbrac, nu înainte de a mă spăla pe ochi și pe dinți, așa cum cerea protocolul.

Afară, primăvara se instala încet peste sat, natura își reintra în drepturi, așa că statul în casă nu mai era o opțiune. Iarna fusese așa cum ne dorisem toți copiii: plină de zăpadă, de bucurii. Primăvara promitea să fie doar o extensie superbă a iernii ce tocmai se terminase.

M-am îmbrăcat încet, nu știam încă să mă încalț singur, așa că ajutorul bunicii îmi era necesar, așa cum și îmbrăcatul ,,rochiței”, al uniformei, intra tot în atribuțiile ei. Pentru că bunicii erau lîngă mine mereu – în fapt, la vremea aceea părinții erau niște străini care, din cînd în cînd, în goana lor spre realizările profesionale, se mai opreau în satul nostru uitat de lume pentru a mă vedea sau pentru a-l mai ,,cuminți” pe fratele meu ceva mai mare, cu care, de altfel, eu nu prea mă înțelegeam.

Bunica îmi dădu pachetul pentru doamna educatoare, îmi puse ghiozdănelul în mînă și mă expedie spre poartă. 

Pe bancă, la drum, Alin își exersa aruncatul cu pietre spre un stîlp de telegraf și mai striga din cînd în cînd după mine.

- Stai, că nu mergem la gîrlă – zisei – am de dus ceva la grădiniță. Chiar a venit apa mare? Sînt peștii la suprafață, ca anul trecut?

- Nu, pești afară nu sînt, dar Nica zice că se duce la pește după școală, așa că mergem și noi să vedem ce prinde. El merge cu alăul.

(va urma)

T.T.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite