La bostan

Întins pe spate, încercam să privesc norii ce pluteau în voie pe întreg cuprinsul cerului. Unii aveau forma unor animăluțe, alții erau de-a dreptul ghemuri de puf. Rogojina pe care stăteam avea un miros care mă îndemna la somn, iar păsările ce traversau cerul nu mă deranjau prea tare. Soarele strălucea puternic. Școala rămăsese undeva în urmă, pe uliță era liniște, din cînd în cînd cîte o căruță mai ridica praful de pe drum. Liniștea care se așternuse peste sat era perturbată fie de lătratul unui cîine, fie de gîștele care se bălăceau în ligheanul cu apă.

Zgomotul unor pași care se apropiau mă făcu să ridic puțin capul. Alin venea agale, și el toropit de arșiță, dar, de asemenea, sătul să stea în casă. Se așeză lîngă mine și îmi arătă un pachet de Carpați fără filtru pe care îl avea ascuns în cămașă. El era deja clasa a II-a, începuse să fumeze pe furiș, ceea ce îmi stîrni curiozitatea. Scoase o țigară din pachetul deja consumat în mare parte și mi-o întinse. O luai cu grijă și o răsucii ca să o uniformizez. Le aprinserăm amîndoi și începurăm să fumăm acolo, pe rogojină, privind în vale spre cei care stăteau pe dealul de vizavi. Eram liniștiți că nu avea cine să ne descopere, bunicii mei erau plecați la cîmp cu treabă, iar ai lui erau prea departe să ne vadă. Fumul ne învăluia, și mirosul tare de țigară ne cam amețise. Eu nu prea știam să fumez, mai mult le pufăiam, dar aerul de om matur pe care îl aveam cînd trăgeam din țigară îmi dădea o stare de bine.

- Mergem spre bostane? Hai să furăm niște pepeni! – îmi spuse el în timp ce trăgea din țigară cu nesaț. Lumea fie este plecată la colectiv, fie e pe acasă, toropită de arșiță.

Ideea îmi surîdea și mie, pepenii zemoși făceau parte din marile noastre plăceri, mai ales că erau pentru noi și apă, și mîncare, atunci cînd îi consumam cu pîine.  Ne fumarăm țigările și pornirăm spre cîmp. Aveam idee unde se aflau bostanele de pepeni din sat, chiar dacă erau ascunse în lanurile de porumb. Știam că proprietarii încă nu stăteau la colibe, pentru că nu toți pepenii erau copți, așa că puteam să mergem fără mare stres. În perioada aia, cei care puneau pepeni construiau colibe și aduceau cîini pentru a păzi recolta, întrucît puțini erau aceia care nu erau tentați să fure cîte un pepene, mai ales noi, copiii, care vedeam în astfel de gesturi adevărate acte de curaj. Acum, însă, știam că nu erau nici cîini acolo și nici paznici, dar mai știam și că pepenii nu erau foarte copți. Ne gîndeam însă că o să încercăm mai mulți și sigur vom găsi ceva bun.

Pornirăm amîndoi alene pe marginea drumului, prin colb. Pe atunci, abia începuseră lucrările de asfaltare a străzii principale din sat. Căldura gonise oamenii fie prin case, fie pe la gîrlă. Treieratul se terminase, iar acum toți așteptau luna august – să se coacă pepenii și vinetele, și toamna – să meargă la culesul strugurilor sau al porumbului.

Eram liniștiți, așadar, știam că nu e nimeni care să ne prindă la furat. Odată ajunși în zonă, am părăsit strada prăfuită și am intrat direct prin porumb, știind că, la un moment dat, vom da de bostanul care, ziceam noi, ne aștepta să îl testăm. Pepenii erau încă mici spre medii, așa că, odată ajunși, am început să-i căutăm pe cei mai mari. Nu știam cum să verificăm dacă sînt oarecum copți, așa că îi transportam undeva în porumb, într-un loc unde urma să îi verificăm și să îi mîncăm pe cei buni. Am cules amîndoi cît am crezut de cuviință și ne-am retras la umbra porumbului să ne bucurăm de savoarea lor. Pofta noastră creștea pe măsură ce mîncam, așa că ne mai ridicam din cînd în cînd și mai dădeam iama în bostană, de unde ne întorceam cu alți pepeni, în speranța că o să-i găsim pe cei mai copți.

Am repetat această operațiune timp de două zile, fără să ne gîndim că, totuși, e bătător la ochi pentru oricine să își vadă bostana împuținată, dar cum noi nu ne gîndeam atît de departe, am mers și a treia zi în același loc. Se pare că, totuși, cu o zi înainte, proprietarul bostanei mersese să își vadă cultura, și cum totul era un haos, se hotărîse să stea la pîndă. Dar noi, copii naivi de la țară, nu am băgat de seamă decît cînd am văzut o bîtă care alerga prin porumb, spre noi.

- Fugi! – am strigat eu disperat, în timp ce o tîșnisem la fugă, dar aveam să constat că Alin era în fața mea cu cîțiva metri.

În timp ce alergam disperat, frunzele de porumb îmi loveau puternic fața, dar în acel moment nu prea îmi păsa. Bățul lung mă urmărea cu îndîrjire și numai gîndul că aș putea să îl simt pe spate îmi dădea aripi. În față observai un gărduleț nu mai înalt de un metru, făcut din tulpini uscate de floarea soarelui, pe care Alin l-a sărit cu ușurință, dar care pentru mine s-a dovedit a fi mult prea complicat de depășit. M-am avîntat cu putere spre el, în speranța că o să îl sar, dar m-am împiedicat și am căzut. O mînă puternică mă luă de brațul stîng, iar cînd am ridicat privirea am văzut un om uscățiv, cu ochi răi care mă fixau de sub o pălărie maronie.

- Al cui ești, mă? Cine e ăla care a scăpat? Ce căutați la mine în pepeni? – începuse el să strige la mine, în timp ce mergeam spre uliță, în direcția satului.

- Nu da, nene, că nu am vrut! – mă lamentam eu. Sînt al lui Niculae, frizerul, și stau pe lîngă moară! – începui eu să torn tot, doar-doar să nu mă ia la bătaie.

- Cine era ăla care era cu tine? Cine, mă? Spune!

- Păi, era Alin, vecinul meu, ăla al lui Birlic! – am spus eu pe nerăsuflate, fără să am nici cea mai mică remușcare pentru că mi-am turnat prietenul.

(va urma)

T.T.