Partea a II-a – VARA

Fiecare anotimp al copilăriei îl asociez cu întîmplări care, în fiecare an, se repetau cu strictețe. Primăvara era punctată de mersul în pădure la cules de ghiocei, misiune aproape imposibilă dat fiind faptul că în zona aceea creșteau din belșug doar viorele. Vara o asociam cu treieratul, toamna cu culesul viilor și al porumbului, iar iarna cu tăierea porcilor și cu mersul la colindat. Pot spune că, pînă aproape de intrarea la liceu, acestea au fost principalele repere pe care le aveam, iar zilele care ne despărțeau de venirea unui nou anotimp erau pline de neprevăzut, de spontaneitate și de bucurie. Nu existau zile identice, nimic repetitiv.

Pe măsură ce am mai crescut, începînd cu clasa a III-a, verile ne adăposteam într-o colibă pe care o construiam, împreună cu tovarășii de joacă, într-un nuc bătrîn din fundul curții. O dărîmam la începutul fiecărei toamne doar de dragul de a o reface anul următor. Am renunțat la acest obicei după vîrsta de 13 ani, cînd ne-am aventurat în alte experiențe corespunzătoare vîrstei și informațiilor pe care le asimilaserăm.

* * *

Primul an de școală l-am făcut în satul în care m-am născut. Acolo unde am învățat să fac primii pași, să spun primele cuvinte, unde mi-am julit pentru prima oară genunchii, unde am învățat să merg pe bicicletă, unde am avut prima beție, locul în care am învățat să înot și să citesc. Știam abecedarul încă din grădiniță, fratele meu mai mare și unchiul Ion fiind cei care mi-au arătat semnificația literelor și a cuvintelor. Am intrat în clasa I cu multe cunoștințe despre ceea ce urma să învăț, problema mea fiind cu totul și cu totul alta în primele săptămîni de școală, și anume bastonașele, barele oblice, acel aparent alfabet Morse, liniile și punctele cu care învățătoarea ne tortura efectiv. Lipsa totală de răbdare în a scrie la nesfîrșit ceva ce devenea din ce în ce mai enervant mi-a dat mult de furcă în primele săptămîni de școală atît mie cît și colegilor fratelui meu, care mă ajutau cu mare drag considerîndu-mă un puști simpatic. Nu am scăpat de cîteva admonestări aplicate în palmă de către doamna Marcela, prima mea învățătoare, care evident că se prindea repede că nu eu eram cel care scria în caiet. Dacă mai punem la socoteală și lenea de care dădeam dovadă și naivitatea tipică unui copil de clasa 1 aflat în aceeași clasă cu ,,șmecherii” de clasa a treia, putem spune că eu și colegii mei eram victime sigure în fața învățătoarei.

Prima farsă

Dat fiind faptul că încă nu știam să scriem și să citim, că nu cunoșteam semnificația anumitor cuvinte, cădeam ușor în plasa celor mari, farse ce se repetau în fiecare an. În ceea ce mă privește, într-o zi, înainte să plec spre casă, îmi luam la revedere de la Grațiela în poarta școlii. Prinzînd ideea, un coleg de clasa a IV-a mă ajunse din urmă și îmi spuse că, dacă îmi place de Grațiela, ar fi normal să îi trimit un mesaj. Curios din fire, dar și destul de aprins după codițele negre ale colegei mele de clasă, acceptai cu ușurință faptul că ea trebuie să primească un mesaj frumos de la mine, doar că nu știam exact cum să fac asta. Eu nu știam să scriu, prin urmare era dificil să procedez precum colegii din anii mai mari.

- Nu-i problemă, îți scriu eu biletul și ea sigur va înțelege cît de mult o iubești, îmi spuse Gaman, cu o mină suficient de serioasă încît să am încredere în el.

Am convenit amîndoi ca peste cîteva ore să ne întîlnim la magazinul de lîngă școală și de acolo eu să merg singur și să îi scriu Grațielei că o iubesc nespus. Zis și făcut. El îmi dădu o hîrtie cu un text care urma să fie scris cu cretă pe poarta casei Grațielei. Nu știam ce scrie, dar evident că nu am mai cerut o a doua părere. Am luat o cretă albă, foaia de hîrtie și entuziasmul orbitor care nu ținea cont de nici un pic de rațiune.

- De ce ai scris, măi, asemenea cuvinte urîte pe poarta familiei Grațielei? Nu îți este rușine?

Eram blocat în propria ignoranță. Știam că am scris ceva pe gard, dar eram convins că erau declarații de dragoste. Și chiar erau, dar, din cîte am aflat apoi, în forma lor cea mai vulgară. Evident că am fost ,,executat” rapid cu indicatorul la palme și trimis în bancă învăluit de un nor de rușine. Nu am avut timp să spun cine m-a pus să scriu, era clar că învățătoarea știa că am fost victima unei farse cu adevărat monumentale. Cert este că începînd din acel moment ,,dragostea” dintre mine și Grațiela a dispărut complet, Dănuț cîștigînd lupta pentru inima colegei noastre. Nici o altă fată din clasă nu se compara cu cea care, încă din grădiniță, mă cucerise cu ochii ei ca de cărbune și cu părul negru precum abanosul.

(va urma)

T.T.