Anotimpurile copilăriei (17)

Revista Romania Mare
Tableta de scriitor
Anotimpurile copilăriei (17)

05-11-2020
0 Comentarii
378
0

O altă activitate preferată de copii toamna era următoarea: începînd chiar din vară, de cînd se făceau caisele, strîngeam toți sîmburii în cutii mai mici sau mai mari. Fiind o zonă bogată în pomi fructiferi, în mod special caiși, pruni și duzi, existau cîteva obiceiuri de care sătenii țineau seama. Prunele se strîngeau pentru țuică, caisele pentru compot și sîmburi, iar frunzele de dud pentru creșterea viermilor de mătase. Noi, copiii, adunam toate caisele. Sîmburii erau strînși la uscat, iar iarna, cînd stăteam la gura sobei, îi spărgeam și le consumam miezul.

De asemenea, puneam deoparte un anumit soi de porumb ale cărui boabe erau lăsate în timpul iernii în oale mari de lut, în sobă. După aproximativ o oră, boabele se umflau și erau consumate cu nesaț, fiind gustarea preferată a tuturor copiilor în serile geroase.

Toamna era, de asemenea, un prilej numai bun pentru toți sătenii de a se lăuda fiecare cu vinul obținut. Îmi amintesc vag o zi în care m-am îmbătat atît de rău, încît nici pînă în ziua de astăzi nu suport mirosul de vin. Bunicul meu era frizerul satului, iar în zilele în care lucra de acasă își servea clienții cu cîte un pahar de vin, pentru că ,,așa se cuvenea”. Eu, copil curios sau chiar inconștient, îmi pierdeam timpul pe lîngă masa pe care erau puse licorile bahice, și, cum adulții își umpleau mereu paharele, nu ezitau să mă servească și pe mine, care eram considerat ,,băiat mare”. Ei bine, atunci am aflat că strop cu strop te face mangă, că podeaua pe care călcam nu era deloc stabilă și că pînă și casa se putea mișca. A fost prima mea beție și, din fericire, acel moment m-a ajutat foarte mult în viață, pentru că atît de rău mi-a fost încît pînă la vîrsta de 28 de ani nu am suportat nici măcar mirosul de vin, darămite să mai și beau.

Toamna venea, însă, și cu un eveniment mai puțin plăcut – ziua de 15 septembrie, începerea școlii. Îmi amintesc perfect dimineața în care, în loc să fac ce vreau eu, tata m-a trezit foarte devreme și mi-a spus că trebuie să merg la școală. Știam că, la un moment dat, trebuia să fac acest pas în viață, dar m-am speriat. Era ceva nou pentru mine, chiar dacă totul se desfășura în același spațiu în care trăiam de cînd mă știam. Mama a venit la mine cu o uniformă neagră, o cămășuță albastră și un șepcuță cu inscripția ,,S.G.”, despre care unchiul Ion îmi spusese că înseamnă ,,spînzură gagici”, fapt pe care efectiv nu îl prea înțelegeam. Cert era că trebuia să merg la școală, și asta mă cam îngrozea. Așa că, pentru a scăpa, am ales să ies din cameră și să mă urc pe casă, decis fiind să nu încep niciodată școala. Eram destul de speriat de doamna Marcela, învățătoarea mea, despre care îmi povestiseră deja cei mari. Evident că, după mai bine de o oră de parlamentări, eu de pe casă, mama și bunicii în bătătură, iar tata de pe o scară pe care încerca să urce la mine, am cedat și am ales să îmi iau viața în piept.

Primele trei zile au fost dedicate descărcării căruțelor cu cărbuni, viitoarea sursă de căldură în clase pe timpul iernii. Școala era foarte frumoasă, construită în stilul clasic comunist din acei ani. Avea o intrare centrală, care dădea într-un hol mare, iar de o parte și de alta două săli: una pentru elevii claselor a II-a și a IV-a, și alta pentru cei de clasele I și a III-a. Doamna Marcela, învățătoarea mea, avea o reputație de om dur, articulînd elevii slabi la învățătură cu rigla sau cu indicatorul didactic. În dreapta clădirii era un tăpșan bine delimitat și îngrădit, unde se desfășurau orele de sport, dar care, de cele mai multe ori, le servea drept teren de fotbal celor mari, pentru că noi, piticii, nu prea aveam loc de ei.

Eu eram fericit pentru că eram coleg de clasă cu Grațiela și cu Dănuț, prietenii mei din grădiniță, dar și cu alți copii cunoscuți. Eram fruntaș la învățătură – pe de o parte, frica de doamna Marcela mă impulsiona, iar pe de altă parte, între mine, Dănuț și Grațiela era o oarecare concurență, drept pentru care nu a trecut mult timp pînă cînd fotografiile noastre au fost puse pe panoul de onoare din holul școlii. Din păcate însă, faptul că nu am luat premiul I la final de an a supărat-o pe mama, care a acuzat conducerea școlii de favoritism, și a decis că locul meu este în altă parte, așa că din clasa a II-a am fost transferat la Alexandria, la Școala cea mai căutată din oraș.

(va urma)

T.T.

Imi place articolul