* * *

Noi de fulgere știam, pentru că le vedeam ori de cîte ori era furtună, iar tunetele care le însoțeau ne băgau în sperieți. Dar nu prea știam cum loveau pămîntul, ceea ce ne-a pus pe gînduri. Alin a venit cu explicația aproape imediat.

- Sfîntul Ilie, cînd aleargă cu caii și dă din bice, poate că atinge și pămîntul… De aia a luat foc! E, nea Ioane?

Ion, un om pe care nu-l prea vedeam pe la biserică, începu să rîdă și dădu aprobator din cap. Noi am înțeles că avem dreptate, așa că nu am mai insistat. Ne imaginam cum Sfîntul Ilie, în goana lui, a fost probabil puțin neatent și a lovit grîul. Nu găseam nici o altă explicație.

L-am lăsat pe Alin acasă, iar noi am mers mai departe, la Siloz. Mașina era plină de grîu care aștepta să fie depozitat. Pe drum, Ion era, ca de obicei, tăcut, în timp ce eu eram încîntat de mașina verde închis, aproape nouă, cu care ne deplasam. Îl invidiam pe unchiul meu pentru că putea să conducă, în timp ce eu mai aveam mulți ani pînă să ajung la vîrsta care să îmi permită să mă ating de volan. În sinea mea, îmi doream să fiu ca el – șofer de camion, de tractor, de tir, de tot ceea ce conducea el. Pînă la Șoimu, drumul era neasfaltat, deci călătoria nu era foarte confortabilă.

Silozul era lîngă haltă, aproape de linia de tren. Silueta lui înaltă se vedea de departe. Am intrat în curte și ne-am așezat la coadă. Erau acolo multe tractoare, cu remorcile pline de grîu, care veniseră la descărcat. La un moment dat, un domn se urcă în remorcă și, cu ajutorul unei sonde, începu să facă diverse măsurători, astfel încît mașinile descărcau doar după ce acesta aproba, unele dintre ele neavînd voie să își lase încărcătura în siloz dacă sonda nu indica măsurătorile adecvate. După ce a primit aprobarea, Ion a început să descarce.

Drumul spre casă a fost la fel de calm, doar că mașina, fiind acum liberă de sarcină, alerga ceva mai repede. Nu existau pe atunci centuri de siguranță, singurul mod de a mă proteja fiind o bară de fier, în formă de ,,U”, care era prinsă în dreptul pasagerului. Nici nu aveam nevoie de altceva, fericirea mea era deplină.

Am ajuns acasă spre seară, cînd soarele era în amurg, iar liniștea începea să se aștearnă peste sat. Curcile deja dormeau în copaci, iar găinile și celelalte orătănii nu se vedeau prin curte. Bunicii erau în casă, se uitau la TV, iar pe mine mă aștepta un castron plin cu macaroane cu lapte.

- Dorinele, vezi că ai mîncare pe plită! – auzii vocea bunicii care nu trăda nici o îngrijorare, nici un indiciu că lucrurile ar fi diferite de rutina noastră de zi cu zi.

* * *

Așa cum vara, cea mai așteptată activitate a sătenilor era treieratul, toamna era marcată de culesul porumbului și al viilor. Majoritatea bunicilor noștri aveau loturi individuale la cîmp, pe care cultivau porumb, precum și cîte o vie. Nu cred că exista în sat persoană care să nu aibă o vie de cel puțin un pogon. Pentru noi, copiii, era un motiv de autentică bucurie, mai ales că nu munca era cea care ne mîna în luptă, ci joaca și bunătățile pe care toamna ni le oferea.

Culesul strugurilor era responsabilitatea celor mari, dar transformarea lor în must și în vin era, cumva, și treaba celor mici. Odată ce căruțele pline ochi cu struguri descărcau roadele în curți, se puneau în mișcare toți membrii familiei, fiecare cu direcții clare de activitate. Pe atunci nu se foloseau mașini de stors struguri; în fapt, nici nu îmi amintesc să fi văzut vreuna, dar știam că există. Strugurii se răsturnau pe rînd într-o putină mare, în care noi, cu picioarele curate, îi storceam. Era o adevărată distracție pentru toți copiii, mai ales că în perioada aceea veneau acasă, de la oraș, și părinții noștri. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum eu, împreună cu tatăl meu – el cu pantalonii suflecați, eu în pantaloni scurți – ne întreceam să vedem care stoarce cei mai mulți struguri.

Mustul se scurgea din putină în vase mari, care, la rîndul lor, se vărsau în cele trei butoaie pe care le aveam în beci. Știam bine că, după ce butoaiele erau umplute și vinul începea să fiarbă, nimeni nu avea voie să meargă în beci, pentru că exista pericol de intoxicație. Dar cea mai mare bucurie, pe lîngă joaca în sine, pe lîngă mustul pe care îl consumam pînă cînd nu mai reușeam să găsim privata, exista, însă, ceva ce numai acolo, la noi în zonă, am gustat – o specialitate culinară căreia noi îi spuneam ,,coleașă”. Era un fel de ciulama de must, pe care bunica mea o pregătea, și care era incredibil de gustoasă. Consumată rece, era preparatul cel mai așteptat de către copii în timpul culesului viilor. Apoi puneam în formă de turte această coleașă, pe niște scînduri pe care le urcam undeva pe casă, pentru a se usca la soare în decurs de cîteva zile. Rezultatul era un miracol culinar – un fel de turte de must pe care le puteam lua cu noi la joacă, și pe care le mîncam ca desert. Acest obicei a rămas neschimbat pînă în anii ʼ80, cînd eu deja părăsisem plaiurile natale împins de dorința de a cunoaște lumea.

(va urma)

T.T.