Poarta mare a depozitului – un fel de grajd mai mare, de fapt – era deschisă, așa că am intrat. De la înălțimea vîrstei noastre, grîul depozitat acolo semăna cu dunele din deșert, iar bîrnele pe care se sprijinea tavanul erau numai bune de folosit pe post de trambuline. Ne-am urcat așadar, și de acolo, de sus, ne aruncam în grîu cu o plăcere pe care de puține ori aveam ocazia să o simțim. Dunele de grîu erau perfecte pentru noi, grămada era suficientă, iar spațiul ni se părea un imens ocean. Deasupra, în acoperiș, existau cîteva orificii destul de mari, de largi, prin care se vedea cîte o ,,capră” – tubul de încărcare al combinei, care vărsa constant noi cantități de grîu.

Eram doi copii aproape inexistenți pentru cei mari, care, totuși, aveau în vedere să ne anunțe cînd se mai descărca un nou transport de grîu, nu de alta, dar nu voiau să ne piardă în acea imensitate. Bîrnele de susținere formau un fel de rețea care acoperea spațiul, așa că nu ne-am limitat doar la ,,salturi mortale” în ,,marea” de grîu, dar ne și alergam pe acele bîrne, într-un joc pe care doar noi îl înțelegeam.

- Dorine, Aline, măi copii, a venit nentu’ Ion după voi – am auzit la un moment dat o voce care venea dinspre un grup de lucrători.

Pînă să răspundem, în ușa depozitului a apărut Ion, cu mîinile în șold, căutîndu-ne cu privirea. Era numai un zîmbet, iar părul lung și blond, pe care l-a purtat cu mîndrie toată viața, îl scotea întotdeauna în evidență.

- Dorine, hai că plec la Smîrdioasa și nu mă mai întorc! Haideți să mergem! Dacă nu, vă las aici!, ne amenința el pișicher.

Am ,,înotat” pînă la el, după care am ieșit. Mașina era plină ochi cu grîu, așa că nu se mai punea problemea să stăm în remorcă. Pînă să ne lămurim însă, o mare agitație își făcuse loc între cei prezenți, care fugeau grăbiți spre tractoare. Nu înțelegeam ce se întîmplă, așa că ne uitam oarecum mirați la scena care ni se derula în fața ochilor.

- A trăznit în cîmp și a aprins grîul! Trebuie mers să nu ardă! – a venit de îndată o explicație de la o persoană pe care nu o cunoșteam și care începuse să împartă ordine.

- Chivule, Marine, Nelule, voi aveți pluguri pe tractor! Mergeți voi acolo repede și izolați focul, că ne arde toată recolta. Ioane, mergi cu ei și tu, că Vasile e plecat.

Fără să stea pe gînduri, Ion ne urcă într-un tractor în spatele căruia era agățat un plug, și așa am purces în urmărirea celorlalte tractoare. Nu eram obișnuiți cu o astfel de situație și, ca și Alin, de altfel,  simțeam că ne aflam, din nou, într-un moment interesant al existenței noastre. Tractorul ne zdruncina serios, și nu trecu mult timp pînă intrarăm într-o zonă unde o furtună puternică tocmai distrusese totul în cale.

Începusem să vedem focul, grîul ardea cu putere undeva în mijlocul cîmpului, departe de sat, departe de orice așezare omenească. Proaspăt copt, galben, era foarte ușor de aprins în acele zile de început de iulie, ceea ce ne dădea impresia că în fața noastră ardea, de fapt, o căpiță de baloți de paie. Focul se extindea cu repeziciune. Nu înțelegeam cum se va stinge, din moment ce nu exista în apropiere nici o cisternă cu apă, nici pompieri, nimic.

- Vom face cercuri în jurul lui și îl vom izola cu plugurile. Dacă vom trage multe brazde în jur, se va opri la stadiul actual, ne explica Ion procedura.

Între timp, tractoarele din față începuseră deja să lase plugurile și să tragă brazde grele, adînci, în grîul încă neatins. Pămîntul, care era destul de umed în adîncime, era scos la suprafață, iar cele patru tractoare au reușit în scurt timp să traseze un spațiu de mai mult de 30 de metri între focul nimicitor și grîu. Ne-am adăpostit undeva la distanță și am rămas în așteptare. Noi, piticii, ne-am urcat pe cabina tractorului să vedem cum încerca focul să răzbească prin șanțul trasat, dar încet, încet, renunța, se retrăgea, se stingea. După mai mult de o oră de stat acolo, tractoarele au revenit la bază. Cel care coordona toată acțiunea aștepta veștile bune. După ce am lăsat tractorul lui Vasile, Ion a mers să discute cu restul lucrătorilor, iar noi am urcat în cabina camionului.

- Mergem și noi la Smîrdioasa sau rămînem acasă? La Siloz nu am fost niciodată, așa că zic să mergem – venii eu cu propunerea.

- Eu rămîn, că vrea Moșuʼ (bunicul lui Alin – n.a.) să mergem cu calul la vale, să luăm niște lucernă. 

- Bine, atunci strig la poartă cînd mă întorc. În vale monteză astăzi o motopompă! Să mergem să o vedem!

Ion se urcă în mașină, băgă cheia în contact și porni ,,buceagul”.

- Mergeți, măi, cu mine sau vă las acasă?

- Merg eu, Alin rămîne acasă. Focul ăla sigur nu o să repornească? Dar cine a aprins grîul? Nu prea am înțeles.

- Păi nu ați auzit ce zicea nea Nelu, brigadierul? A trăznit și a luat foc. Adică un fulger a atins pămîntul. Asta trebuie să fi fost.

(va urma)

T.T.