Cimitirul animalelor (2)

Odată ajunși, ni se așternu în fața ochilor o priveliște oarecum familiară: multe schelete de animale, ale căror oase putrezeau încet, și de al căror miros nu prea reușeam să ne ascundem. Călcam cu atenție printre ele, ne uitam la craniile care rînjeau la noi, precum și la oasele oilor care își odihneau somnul de veci în dogoarea soarelui. Căutam picioarele din spate ale oilor, locul de unde puteam extrage rîcile pe care le căutam. Și la cai găseam astfel de rotule, dar erau mult prea mari și nu se încadrau în regulile jocului. Remarcile și glumele pe care le făceam nu erau nici pe departe ale unor copii îngroziți, genul acesta de imagini fiind oarecum familiare tuturor celor din sat. În fapt, satul în care locuiam avea propria economie, propriul plan de protecție în fața bolilor, propriul sistem de control al înmulțirii pisicilor, cîinilor etc. Era ceva firesc. Nu aveam nici cea mai mică grimasă cînd, de Ignat, țipetele porcilor tăiați acopereau satul, tot așa cum nu aveam nici un fel de remușcare cînd știam că atunci cînd existau prea mulți pui de pisică sau de cățel, pînă să facă ochi erau duși la baltă și înecați. Din acest motiv, în anii ʼ70 nu existau în sat cîini vagabonzi, și nici mai multe pisici decît erau necesare pentru a controla numărul șobolanilor care trăiau, și ei, în acest ecosistem.

În ziua aceea am avut mai puțin noroc decît în alte dăți, dar, chiar și așa, am reușit să luăm cîteva rîci, precum și un cap de vacă ale cărei coarne intacte ne-au făcut să plănuim confecționarea unei sperietori de ciori, sau de oameni, după caz. Drumul înapoi spre sat a fost mai lung din cauza oboselii, dar ne-am oprit în pădurea din vale pentru a căuta ,,gogoși” – niște sfere negre sau maro, pe care nici în prezent nu știu ce fel de copac le producea, de aproximativ 2 cm, pe care le foloseam la jocul cu rîca.

În acei ani nu existau nici cartonașe cu marii jucători de fotbal, așa cum nu știam nici de existența suprizelor ascunse în pachetele de gumă de mestecat. În acei frumoși ani colecționam fețele cutiilor de chibrituri, pe care jucam. Cele mai valoroase erau cele cu fotografia lui Ilie Năstase, în care el era imortalizat cu racheta, în plin retur. Erau anii în care marele tenismen era considerat cel mai cunoscut român, și, chiar dacă nu am văzut marile meciuri din ATP, la noi în sat era bine cotat prin prisma cartonașelor pe care le colecționam. Le numeam fie ,,fețe”, fie ,,cartoane”, fie ,,cărți”, după caz. Erau elementele noastre de schimb și miza de joc. Cutiile de chibrituri erau pe atunci valori pentru noi, așa că nu de puține ori mergeam la cooperativă și cumpăram, doar ca să vedem ce fel de cartoane avem. Bețele de chibrit care rămîneau neconsumate aveau un alt rol în jocurile copilăriei noastre.

* * *

Vara era în plină forță, dar căldura sufocantă nu avea nici un efect asupra noastră și nici chipurile celor mari nu trădau vreun disconfort. Nu existau coduri meteorologice pe atunci, nu aveam restricții sau panici. Vedeam cum din ce în ce mai multe mașini cu remorcă și tractoare treceau pe ,,linie” și am înțeles că începuse treieratul. Era un eveniment important în comunitate, mai ales că unul dintre depozitele de grîu era lîngă sat, nu foarte departe de noi. În acel an avem și satisfacția că unchiul meu, Ion, avea o mașină ,,Bucegi” cu care căra grîul, și că ne va duce spre cîmp să vedem cum Gloriile treieră, cum grîul se ia de pe cîmp, se pune în remorci și merge spre marele siloz de la Smîrdioasa.

- Nu vă iau, măi, nu vă iau! – era expresia preferată a lui Ion ori de cîte ori se punea problema să ia doi țînci ca noi – eu și Alin – să ne ducă pe cîmp, fapt pentru care îl tot băteam la cap.

- Hai, măi Ioane, că noi rămînem la autobază, nu te sîcîim – spuneam noi în cor.

Ne-am urcat în remorcă, unde ne plăcea foarte mult să stăm, mai ales că în picioare fiind, priveam peste cabina din față și, chiar dacă praful ne îmbîcsea puternic, nu aveam nici cea mai mică problemă. Priveam la cei care treceau pe lîngă mașină, în timp ce Ion conducea imperturbabil. Am ajuns repede la baza care era lîngă acel depozit unde o parte din grîu era descărcat, locul unde se strîngeau tractoare, combine, camioane, și se odihneau. Erau acolo majoritatea bărbaților din sat, cei care nu aveau de lucru la oraș, toti copleșiți de munca pe care o duceau la bun sfîrșit, dar și bucuroși atunci cînd, la umbra tractorului, se strîngeau să mănînce. Toți vorbeau tare, zgmotul tractorului sau al combinei făcîndu-i să devină ceva mai vocali.

Eu și Alin am coborît din camion, dar Ion mergea mai departe, în cîmp, să încarce. Ne-a spus că trece să ne ia mai tîrziu, lucru bine primit de noi, mai ales că aveam planuri în ziua aceea.

(va urma)

T.T.