Timp de mulți ani de zile, poate chiar pînă spre 14 ani, an de an, venirea verii, a vacanței și cele două, trei săptămîni pe care Camelia le petrecea la țară erau așteptate de mine cu mare  emoție, chiar dacă nu am spus asta nimănui, niciodată. Cele două, Grațiela și Camelia, aveau în comun culoarea părului, a ochilor negri ca abanosul, într-o frumoasă simbioză cu tenul lor foarte alb.

La vîrsta aceea nu prea aveam multe modalități de a-mi exprima sentimentele, altele decît să le necăjesc sau să le provoc la jocuri de genul ,,Sticla” sau ,,De-a mama și de-a tata”, două ocazii prin care, în inocența noastră, încercam să le pupăm pe cele care ne erau dragi. Îmi amintesc că și Alin o plăcea pe vecina lui, Monica, o fată frumoasă, dar care mie nu-mi inspira nimic. De fapt, putem vorbi de un mini triunghi ,,amoros”, pentru că Alin o simpatiza pe Monica, în timp ce Adela, prietena Monicăi, era oarecum interesată de Alin. În ciuda vîrstei fragede, în universul nostru, al piticilor, existau deja mici bîrfe pe tema simpatiilor dintre fete și băieți, mai ales că urmam și exemplul fraților noștri mai mari și al tovarășilor lor de năzbîtii. Ne doream să fim în preajma fetelor, iar faptul că, de multe ori, ele veneau în întîmpinarea noastră, ne făcea să ne simțim importanți, responsabili și foarte încrezători în noi.

Cimitirul animalelor (1)

Ziua se promitea frumoasă. Soarele dimineții mîngîia alene vîrfurile copacilor și acoperișurile caselor. Îmbrăcat frumos, ca de sărbătoare, stăteam în ușa bucătăriei de vară privind-o pe bunica pregătindu-mi ouă la tigaie și o azimă, în caz că mi se face foame pe parcursul zilei. Niciodată nu am înțeles de ce era îmbrăcată, fie vară, fie iarnă, în negru sau albastru. De fapt, aceasta era moda de atunci în rîndul celor trecuți de 60 de ani. În fapt, singurii care aduceam un plus de culoare satului, pe lîngă frumusețile naturii, eram noi, copiii, care ne îmbrăcam, zi de zi, care mai de care mai colorat.

- Dorinele, mamă, să aveți grijă pe unde vă cățărați că este un paznic în sat și are pușca cu sare mereu cu el, îmi spuse, grijuliu, bunica, în timp ce ungea cu ou azima. 

Apoi se ridică pentru a pune în farfurie poate cele mai bune ouă făcute vreodată în lumea asta. Mă așezai pe scăunelul cu trei picioare pus între vatră și aragaz, lîngă masa rotundă și joasă care ne aștepta seară de seară în jurul ei, și începui a mînca. Pîinea era încă proaspătă, chiar dacă era de cu o zi în urmă, așa că, la plecare, am luat de pe masă un bulgăre de brînză pe care l-am pus atent în pîine și am pornit la drum. Bunica mă ignora, ocupată fiind cu treburile ei de zi cu zi. Am ieșit la poartă și deja îi vedeam pe tovarășii de joacă care mă așteptau undeva pe șosea. Plănuisem să mergem ,,În pomi”, o livadă care acoperea malul drept al barajului, pentru a ne înfrupta. Odată ajunși acolo, am început să ne întrebăm dacă paznicul ne va lăsa să trecem de gard.

- Cică are pușcă cu sare – informai eu grupul – îmi spuse acum mama-mare înainte să vin spre voi.

- Dar cine e paznic? Nu e cumva e ăla al lui Dumba, cel beteag de un picior?, se auzi o voce din grup. Anul trecut a tras în Marian al lui Nădrag, de a stat ăla o săptămînă cu fundul în lighean.

- Da, să știi că ăla e. Dar nu are treabă cu noi, acolo ,,În pomi” nu a fost niciodată vreun paznic – se auzi Adrian al lui Bunea, care avea dreptate.

Niciodată, în livada sălbatică pe care noi o numeam ,,În pomi” nu a existat un paznic. Și nu de puține ori fusesem la furat acolo, mai ales de caise și prune, pentru că cireșele și vișinele sălbatice erau prea amare pentru noi. Mai cu glumă, mai cu sperietură, purceserăm la drum. Grupul se mărea pe măsură ce treceam pe lîngă casele din sat, așa că pînă la baraj eram deja șase copii convinși de faptul că ceea ce făceam era un act de mare curaj.

În acei ani, aveam cîteva jocuri preferate și pentru unele aveam nevoie de unelte, de echipament. Pe lîngă ,,Țurca”, ,,Groapa”, ,,Sticla” și jocul de cărți, ne mai plăcea și ,,Rîca” un joc în care îi observam pe cei mari cum își perfecționau rîcile. Rîca era un element osos pe care îl luam de la oile moarte, sau de la mieii pe care îi găseam în groapa de cadavre a colectivului, o porțiune de pămînt liberă și nepăzită, situată dincolo de livadă, la parapetul de observare al grănicerilor, linia de demarcație între viile satului și aria colectivizată. Aici se cultivau grîu, porumb, floarea soarelui, ricin și sfeclă. Pepenii, marile bostane, nu erau ale colectivului, ci ale sătenilor.

De data asta, ignorarăm plăcerea de a ne opri să tăiam un pepene sau să mîncăm vreo prună. Eram deciși să mai facem rost de niste rîci, așa că ne-am dus țintă la groapa animalelor, un loc pe care îl asociam cu cimitirul elefanților pe care îl vedeam în revistele Rahan.

(va urma)

T.T.