Afară ploua cu găleata, tunetele erau din ce în ce mai puternice, iar fulgerele îmi luminau camera. Frica mă împingea în încăperea bunicilor.

- Auzi-l pe Sfîntul Ilie cum aleargă pe cer și dă din bice – ne spunea bunica în timp ce își făcea cruce ori de cîte ori un fulger străbătea fereastra, urmat destul de repede de un tunet puternic.

Îmi imaginam, în acele momente, un sfînt care mergea cu un fel de car de luptă – așa cum văzusem prin filme – tras de mai mulți cai albi, și care, în fuga lui pe cer, mai lovea cîte un nor cu biciul său de fulgere, băgînd spaima în noi, copiii.

De cele mai multe ori, în zilele ploioase, cînd noroiul ne depășea gleznele, rămîneam pe lîngă case. Fie ne strîngem mai mulți în camera unuia dintre noi, fie ne făceam de lucru prin șoporoane. În acei ani, șoseaua principală nu era asfaltată, iar ulițele secundare nu erau nici măcar pietruite. Ploaia – fie de vară, rapidă și fioroasă, fie mocănească, de toamnă – ne oprea din activitățile zilnice. În aproape toate cazurile, imediat ce vremea se îmbuna, toți ieșeam la poartă și ne căutam cu privirea, în zona noastră fiind, în majoritatea caselor, cel puțin cîte un copil de vîrsta mea. Unii mai sociabili, alții mai puțin, în funcție de părinți, care, în unele cazuri erau reticenți în a-și lăsa copiii liberi pe uliță, fapt de neînțeles pentru noi, copiii din gașcă, și foarte frustrant pentru cei încastrați în regulile impuse de părinți.

În ceea ce mă privește, imediat ce ieșeam din curte, în stînga îl aveam mereu pe Alin al lui Birlic, vecinul și tovarășul meu de joacă, urmat de Monica, cea mai curtată fată din zonă, pe Adrian al lui Bunea, Mariana de la colț, Gabriel al lui Drina și Adela a lui Tănase. Formula ,,al lui” avea rolul clar de a ne fixa în spațiu pe fiecare dintre noi, dintre cei mici. Toți eram cam de aceeași vîrstă. Dacă priveam în dreapta, puteam să îl văd pe Florian al lui Dodică, urmat de Nelu al lui Vijderu, Nuță al lui Ion Țiganu, în timp ce mai la vale erau alți tovarăși ocazionali de joacă situați la periferie, fapt pentru care nu se aflau în topul preferințelor celor din gașcă. Mai erau frații Nică și Sorin ai lui Cocoșatu’, care își făceau veacul prin zona noastră și cu care rezonam datorită faptului că între familiile noastre exista, indirect, un soi de legătură de rudenie. În față erau nașii mei, care o aveau pe Dorina, o fată mai mare decît mine cu un an, dar care era destul de absentă de la joacă din cauza părinților poate mult prea posesivi, pentru că, sub nici o formă nu puteam spune că erau protectori. Ei erau lumea mea apropiată, lumea de la care putem spune că porneam în explorare. Cu cei care locuiau mai departe, poate cu doar două sute de metri mai sus sau mai jos, ne vedeam doar la grădiniță sau, după caz, la școală.

În acei ani, eu aveam o simpatie deosebită pentru Grațiela, o colegă de grădiniță pe care o consideram  ,,iubita mea”, chiar dacă nici ea, nici altcineva nu cred că știau. Dar faptul că o necăjeam tot timpul mă făcea pe mine să cred că ceilalți aflaseră că ea era, de fapt, fata de care eram îndrăgostit. Ba chiar într-o zi, mînat de dor, împreună cu un tovarăș, m-am aventurat pînă la ea pe uliță, tocmai în partea opusă a satului, în fapt, la mai puțin de 300 de metri de casa bunicilor mei. Totuși, această excursie tocmai pînă la gardul ei reprezenta pentru mine o victorie și încă o dovadă dată celor din jur, că ea, Grațiela, era prietena mea, în fapt, prima mea iubire.

Dar, între timp, în fiecare vară, timp de cîțiva ani, în sat a venit o altă fată, nepoată de-alde Costea, o familie retrasă și foarte misterioasă, care locuia pe partea cealaltă a șoselei, lîngă nașa Dorina, și care, de obicei, ne trata cu răceală. Dar prezența Cameliei, nepoata lor de la Pitești, a făcut ca, brusc, această familie să devină interesantă pentru noi, copiii din zonă, dar în special pentru mine, pentru că, trebuie să recunosc, îmi surîdea o relație, chiar și la distanță, cu nepoata lor.

(va urma)

T.T.