Pe cetate (2)

Eu și Alin ne priveam speriați și ne gîndeam la bătaia pe care o vom primi cînd vom fi descoperiți de piloți, ca să nu mai vorbim de ceea ce urma să pățim acasă. Nu știam ce să facem, iar pe măsură ce timpul trecea, faptul că nu vom ajunge acasă la lăsarea serii devenea o certitudine. Primul care a izbucnit în plîns am fost eu, simțeam o frică aproape viscerală, iar Alin nu s-a mai putut abține mult. Imediat, piloții ne-au descoperit, iar cînd au privit în spate au văzut doi țînci – unul slab și pipernicit, unul ceva mai grăsuț – care plîngeau de mama focului, cu lacrimile șiroind într-o imensă mare a durerii.

- Șefu, avem o problemă! Avem doi copii cu noi! Ce facem?

- Ce??? Copii? Păi de unde i-ai luat?

- Nu, șefu, erau ascunși aici, după scaune, în cabină. Acum plîng cu sughițuri și ne roagă să nu îi batem! –  spuse, aproape rîzînd, cel zis Costel.

- Măi, măi, măi, vedeți ai cui sînt și de unde, ca să anunțăm părinții să îi ia de la Furculești.

Cînd am auzit că nu luăm bătaie, ne-am mai liniștit, așa că am spus fiecare cine ne erau părinții. Tatăl meu lucra în Alexandria, oarecum aproape. Cînd am aterizat, ne aștepta într-o clădire mică – un turn de control, am presupus eu. Era negru la față, era furios. Tatăl lui Alin nu ajunsese încă, așa că tata ne-a preluat pe amîndoi. Ne-am urcat în mașină și, fără prea multe discuții, am părăsit locul.

- Tu mă faci de rușine, măi Dorinele, măi. Cum de ai făcut asta? Să mă anunțe Miliția să vin să te iau de la Furculești… Ce ai căutat, măi, acolo?

Îmi vorbea doar mie, pe Alin nu îl certa, aceea era responsabilitatea lui nea Gogu, așa cum îl numeam eu pe tatăl lui.

Noi ne făcuserăm mici pe bancheta din spate a mașinii, iar semnele că plînsesem destul de mult se puteau observa pe fețele noastre. Tăceam. Într-un fel, ne bucuram că am zburat cu elicopterul, pentru că sigur o să fim considerați adevărate vedete prin sat, fapt pentru care ne apărea cîte un zîmbet în colțul gurii. În fața lui tata, însă, ochii mari, înlăcrimați ne dominau toată mimica, iar tăcerea era atent studiată. Tata mă certa, dar niciodată nu a dat în mine, spre deosebire de tovarășul meu de șotii, care și-o cam lua pe coajă de la ai lui.

Distanța de la Furculești la Alexandria era destul de mică, așa că ajunserăm repede. În fața blocului unde locuiau ai mei era deja parcată Dacia roșie a lui nea Gogu, tatăl lui Alin, care ne aștepta nervos, trăgînd țigară de la țigară. La vederea noastră, se ridică de pe capota mașinii, pe care era rezemat, și se îndreptă spre tata. Își dădură mîinile și discutau fără ca eu și Alin să îi auzim. Ba chiar și rîdeau, fapt care ne conferea o oarecare relaxare, că totuși nu a fost chiar atît de grav ce am făcut noi. Cu toate acestea, însă, cînd ne-am urcat în mașină și am pornit spre casa bunicilor, tăcerea din mașină se așternu periculos, și noi eram destul de nervoși din această cauză. Fără să ne adreseze o vorbă tot drumul, sudînd țigările, tatăl lui Alin ne-a lăsat impresia că era tare supărat pe noi, așa că liniștea noastră anterioară se cam risipise.

- Măcar ați văzut ceva din spate de acolo, sau doar ați stat și ați plîns ca proștii? – sparse nea Gogu tăcerea, în timp ce ne privea prin oglinda retrovizoare. Pe sub mustața groasă i se întrezărea un zîmbet, așa că ne-am relaxat puțin. Alin se uită atent la mine și îmi făcu semn să zic ceva.

- Nu, nea Gogule, mare lucru nu am văzut. Acolo în spate nu erau ,,geamuri” prin care să ne uităm afară – încercai eu să compun o mică poveste.

- Erau multe ceasuri acolo și două manete cu care piloții conduceau elicopterul – veni în completare Alin.

- Da, să știți că elicopterul nu avea volan, ci un fel de maneta lungă cu multe butoane pe ea – am adăugat eu ca să mă aflu în treabă.

Fără să arate nici un entuziasm, tatăl dădu din cap într-un mod în care nu știam dacă este de acord cu ce spuneam noi, sau dimpotrivă, îl măcina gîndul că a fost sunat la muncă pentru a veni să își recupereze plodul de pe coclauri. Tăcerea se așternu iar, pînă la finalul călătoriei.

La poarta casei erau mulți cei care ne așteptau, mai ales cei cu care împărțeam bucuriile vieții – ceata noastră de tovarăși, care așteptau fie să ne vadă bătuți, fie să le povestim pățania noastră. Eram oarecum vedete, poate nu în cel mai bun sens al cuvîntului, dar, oricum, făcuserăm ceva demn de invidiat.

Am trecut destul de repede prin gașca care ne aștepta, și am intrat în casă. Știam că bunica era pusă la curent cu ultimele isprăvi ale nepotului ei, așa că mă așteptam să primesc o muștruluială pe măsură, dar și ceva bun de mîncare, pentru că, în fond, bun sau rău, eram nepotul ei preferat. Isprava noastră nu a rămas fără urmări, în sat se dusese vestea extrem de rapid, fapt care, într-un fel, ne-a atras și poreclele care ne-au însoțit pînă la finalul verii: Stan și Bran.

(va urma)

T.T.