Pe cetate (1)

Zilele frumoase nu țin cont de starea vremii, așa că, indiferent dacă ploua sau dacă soarele ne încingea, noi ne vedeam de viețile noastre. În acea dimineață, un zgomot puternic trezi satul la viață, fapt pentru care un elicopter imens, care zbura atît de jos că îi puteam distinge pe cei doi piloți aflați în cabină. În scurt timp ateriză pe platoul cetății. Era la doi pași de noi, iar eu, precum Tarzan, l-am strigat pe Alin, vecinul și tovarășul meu. Țipătul a venit aproape imediat înapoi, așa că am ieșit la poartă amîndoi în același timp. Era la fel de contrariat, și imediat pornirăm la vale, spre cetate. Ca să scurtăm drumul, o luarăm direct pe lîngă ,,ai lui Vijderu” și am coborît în vale, de unde urcarăm direct spre cetate. Erau două elicoptere acolo. Un tractor cu o remorcă cobora de sus, de pe platou, în timp ce altul urca, cu o remorcă încărcată cu un praf alb.

Curînd am constatat că nu eram primii din gașcă mînați de curiozitate, Dar ne păsa prea puțin. Grămezi mari de praf alb – azot, din cîte ziceau muncitorii – erau încărcate în cele două pîlnii pe care fiecare elicopter le avea în lateralul cabinei. Erau ,,prafuri de stropit” recoltele; aparatele de zbor decolau pline și aterizau goale. Cum această acțiune era o premieră în satul nostru uitat de lume, am decis să facem ceva care să ne aducă faima în sat.

Prima zi a fost una de recunoaștere, stăteam și observam procesul. Elicopterul ateriza, piloții ieșeau să se dezmorțească, în timp ce muncitorii încărcau cu lopețile acele recipiente. Cînd erau gata, piloții decolau și reveneau după o oră, o oră și jumătate. Se făceau trei astfel de drumuri pe zi, așa că în a treia zi am decis să intrăm într-un elicopter. Riscul să fim prinși și luați la bătaie era destul de mare. Credeam, în naivitatea noastră, că noaptea elicopterele staționau undeva în hangarele CAP-ului din comună.

Evident că eu și Alin ne luaserăm acasă cîteva borcane de azot, să vedem ce puteam face cu el. Cred că era mai mult dorința de a verifica dacă azotul era mai bun decît carbitul din care ne făceam pocnitori. Așteptam să vină elicopterul, și nu am fost dezamăgiți. A fost umplut repede și a plecat. Nu a durat mult pînă la următoarea aterizare, cînd urma să ne punem în aplicare planul. Elicopterul nu avea uși, iar accesul se făcea prin două cercuri mari din lateral. Cabina eram imensă, două scaune tronau unul lîngă altul, fiecare cu cîte o manetă mare. Și eu și Alin eram foarte entuziasmați gîndindu-ne cît de șmecheri o să părem în ochii tuturor sătenilor. În timp ce admiram minunăția tehnică ce ni se așternea în față, am omis întoarcerea celor doi piloți. Micuți fiind, am sărit în spatele scaunelor, și am stat speriați acolo, așteptînd să plece, dar lucrurile nu au stat deloc așa. Piloții schimbară cîteva vorbe cu muncitorii, apoi se urcară, porniră elicele, își puseră căștile și au decolat. Mici, plini de frică, tremuram în spatele scaunelor și nu înțelegem nici acum cum de nu ne-au descoperit. Elicopterul a luat altitudine, dar noi nu ne-am dat seama de asta, atenți fiind la sacul de rafie și la trusa de scule din spatele cabinei.

- Costele, descarcă pe Izvoare tot ce ai și întoarce-te la bază – auzirăm în cabină vocea cuiva de la CAP, sau, cel puțin, așa credeam noi.

- Unde găsim ricin sau sfleclă? – răspunse cel căruia i se spunea ,,Costel”.

- Sfeclă e la Gara Șoimu, parcela… , - se auzi vocea, iar imediat după aceea tăcerea se așternu în cabină, singurele sunete care se mai auzeau fiind doar zgomotul elicelor și șuierul curentului care trecea cu viteză pe lîngă cabină.

Cei doi nu au vorbit deloc, priveau în jos și mișcau maneta din cînd în cînd. Văzînd că nu am fost încă descoperiți, am prins puțin curaj și începusem să ne scoatem nasurile afară să vedem și noi ce se întîmplă împrejur. Puteam vedea, de unde eram, peisajul care dispărea repede sub podeaua elicopterului, precum și chipul copilotului. Alin îmi făcu semn să stăm liniștiți, iar cînd aterizăm pe cetate să fugim acasă. Am încuviințat și ne-am hlizit amîndoi. Din lateral începu să se audă un vîjîit, pesemne începuseră să stropească recoltele, ceea ce însemna că, din moment în moment, ne vom întoarce. Frica ne dispăruse, eram din nou stăpîni pe noi deoarece găsisem o cale de ieșire din impas.

- Costele, ați terminat, mă? Spuneți, că plec acasă și vine schimbul –  se auzi, din nou, vocea.

- Șefu, noi am terminat, ne îndreptăm spre baza Furculești – a fost răspunsul care ne-a dat fiori pe șira spinării. Singurele localități pe care noi, copii fiind, le cunoșteam, erau Păuleasca, Conțești, Bragadiru, Răreanca, Șoimu și Frumoasa. Mai erau Alexandria și Zimnicea, iar București reprezenta ceva de neatins. De Furculești nu auzisem niciodată.

(va urma)

T.T.