
- 15-07-2020
- 2 Comentarii
- 841
- 13
Bafta mea a fost că primii douăzeci ani din viață i-am trăit
în perioada comunistă. Spun ,,baftă” în cel mai pur, mai autentic și sincer mod
posibil. Copilăria mea a fost un vis, un film de Oscar, o poveste frumoasă pe
care începînd din acest număr al revistei voi încerca să o prezint și celor
care, poate, nu au avut o copilărie asemănătoare, dar și celor care, din
păcate, nu au știut sau nu știu ce reprezintă copilăria.
M-am născut aproape de Dunăre, într-un sat situat departe de
lume, într-o comunitate oarecum uitată, fără drumuri de acces asfaltate, fără
gară, un loc pe cerul căruia nici măcar avioanele nu treceau. Eram uitați în
cîmpie, dar nu pe un teren plan, ci cu mici delușoare unde, în vale, curgea
agale Vedea, iar în deal un lac rece și mîlos trona în mijlocul trestiilor.
Aveam la deal acest ,,baraj” natural – un lac și o pădure, peisaj completat de
o cîmpie imensă, plină ochi de roade în mijlocul toamnei, sau o imensă
întindere de zăpadă cînd iarna se instala comod peste sat. La vale, așa cum am
spus, era Vedea, care, ca o minune a naturii, în drumul ei pe lîngă sat se
bifurca, binecuvîntîndu-ne cu o insulă împădurită, loc de mari aventuri și
bucurii, dar și de mici conflicte cu satul învecinat. Trăiam într-un colț de rai,
într-o capsulă a timpului în centrul căreia, chiar lîngă moară, trona o cetate
din valuri de pămînt – un alt loc de lupte, de jocuri, de visat și de pus în
practică unele dintre legendele istoriei.
În această gură de rai din Teleormanul meu și al lui Marin
Preda, m-am născut și am copilărit. Dacă din punct de vedere geografic, totul
corespundea cu ceva ce foarte puțini au sau visează, despre structura oamenilor
care compuneau această scenă rurală pot spune că era, de departe, cea mai
frumoasă. Poate că eu am avut norocul să îi cunosc pe cei mai buni, poate că
așa erau, de fapt, toți. Poate că în acea perioadă, a anilor ʼ70 - ʼ80, exista
o maturitate absolută la nivelul celor care munceau, iar rănile trecutului
recent, și mă refer la cele comise în perioada kominternistă și în cea
următoare, fuseseră, cumva, lăsate de o parte.
M-am născut în casa părinților mei, ,,casa nouă”, cea ,,de la
linie”, chiar în patul mamei și al tatei. Era o iarnă grea, geroasă și
abundentă a anului 1970. Părinții mei, împreună cu alți consăteni, urmăreau la
televizorul ,,Intim” pe care îl aveau, aselenizarea, iar după terminarea
programului tata i-a condus pe musafiri la poartă. Cînd a revenit în casă, eu
eram deja decis să vin pe această lume, lucru care s-a și întîmplat în aceea
dimineață. La spital nu se putea ajunge, iarna era grea, satul izolat, iar
Cervenia era departe, la cel puțin 12 km, unde se afla și cel mai apropiat
spital. Trei moașe au asistat-o pe mama, și se pare că tot de atîtea ori mi-au
tăiat și buricul. Am ajuns și la spital mai tîrziu, dar deja farmecul nașterii
mele se risipise, născut fiind la cîțiva metri de ieslele unde oile mîncau în
liniștea iernii.
Primele imagini pe care le-am înregistrat, copil fiind, sînt
cele în care unul dintre străbuncii mei, tataie Petre, mă ținea în brațe în
fața casei părintești, și îmi arăta, undeva în zare, un cuib în care o barză
își hrănea puii. Era un cuib ce mi se părea imens, așezat pe trunchiul unui dud
bătrîn căruia bunicii mei îi tăiaseară coroana, lăsînd spațiu de ,,locuit”
pentru o familie de berze. Eu rîdeam întinzînd mîna spre ele în dorința de a
zbura, pentru că nu există copil care să nu își dorească să zboare imediat ce
simte că acolo, sus, i-ar fi bine.
Privind în josul anilor, nu pot să nu Îi mulțumesc lui Dumnezeu
pentru copilăria care mi-a fost dăruită, nu pot să nu mă gîndesc la părinții
mei plecați mult prea devreme, și nu pot să nu le mulțumesc pentru tinerețea
frumoasă pe care mi-au dăruit-o, să mă întristez cînd mă gîndesc la bunicii mei
care, în fond, au cam dus greul copilăriei mele, așa cum era firesc în acele
vremuri. Am o amintire bine fixată legată de ei – o potențială dispariție a lor
din viața mea ar fi fost o adevărată catastrofă, ceva de neimaginat, fapt care
mă făcea să fiu foarte atent și grijuliu cu ei. La acel moment cred că îi
iubeam chiar mai mult decît pe părinți. Iar ei nu m-au dezamăgit niciodată, au
rămas lîngă mine mulți ani după ce mama și tata au ales să plece la Dumnezeu.
Am pornit în lume cu dreptul, în căutarea aventurii și a unor
trăiri interioare care nu mi-au dat pace nici în momentul în care aștern aceste
rînduri și care, probabil, mă vor urmări în continuare.
Timpul a trecut încet, pentru că, atunci cînd tu ești copil,
timpul este bătrîn, chiar neputincios. Am bifat cu brio toate etapele, pînă
m-am ridicat pe propriile picioare. Acesta a fost un pas important în evoluția
mea, dar un coșmar pentru cei care mă aveau în grijă: bunicii. Dragii mei
bunici.
Și, cum îi stă bine cuiva care pornește în viață cu gînduri
mari, am reușit curînd să îmi cîștig independența prin perseverență, dar și
multă inconștiență. Aveam la dispoziție un spațiu nelimitat, multe locuri de
explorat și, ce era cel mai important, tot timpul din lume. Vremurile îmi erau
favorabile, oferindu-mi, pe lîngă spațiu, și o sumă de tovarăși de joacă fără
de care nimic nu ar fi avut farmec.
Pe măsură ce linia orizontului se îndepărta, am conștientizat
cît de norocos am fost și cît de frumos era ținutul în care am venit pe lume.
Încet, dar sigur, am început să cuceresc fiecare metru, cu o bucurie și o
curiozitate specifice oricărui copil care dorește să nu fie oprit. Aveam la
îndemînă o gașcă de tovarăși la fel de interesați în ale cunoașterii ca și mine
și, ceea ce era mai important, aveam o libertate aproape deplină, fapt care
acum, la acestă vîrstă, mi se pare ceva de neimaginat.
(va urma)
T.T.
-1.3 C