Anotimpurile copilăriei (1)
  • 15-07-2020
  • 2 Comentarii
  • 841
  • 13

Bafta mea a fost că primii douăzeci ani din viață i-am trăit în perioada comunistă. Spun ,,baftă” în cel mai pur, mai autentic și sincer mod posibil. Copilăria mea a fost un vis, un film de Oscar, o poveste frumoasă pe care începînd din acest număr al revistei voi încerca să o prezint și celor care, poate, nu au avut o copilărie asemănătoare, dar și celor care, din păcate, nu au știut sau nu știu ce reprezintă copilăria.

M-am născut aproape de Dunăre, într-un sat situat departe de lume, într-o comunitate oarecum uitată, fără drumuri de acces asfaltate, fără gară, un loc pe cerul căruia nici măcar avioanele nu treceau. Eram uitați în cîmpie, dar nu pe un teren plan, ci cu mici delușoare unde, în vale, curgea agale Vedea, iar în deal un lac rece și mîlos trona în mijlocul trestiilor. Aveam la deal acest ,,baraj” natural – un lac și o pădure, peisaj completat de o cîmpie imensă, plină ochi de roade în mijlocul toamnei, sau o imensă întindere de zăpadă cînd iarna se instala comod peste sat. La vale, așa cum am spus, era Vedea, care, ca o minune a naturii, în drumul ei pe lîngă sat se bifurca, binecuvîntîndu-ne cu o insulă împădurită, loc de mari aventuri și bucurii, dar și de mici conflicte cu satul învecinat. Trăiam într-un colț de rai, într-o capsulă a timpului în centrul căreia, chiar lîngă moară, trona o cetate din valuri de pămînt – un alt loc de lupte, de jocuri, de visat și de pus în practică unele dintre legendele istoriei.

În această gură de rai din Teleormanul meu și al lui Marin Preda, m-am născut și am copilărit. Dacă din punct de vedere geografic, totul corespundea cu ceva ce foarte puțini au sau visează, despre structura oamenilor care compuneau această scenă rurală pot spune că era, de departe, cea mai frumoasă. Poate că eu am avut norocul să îi cunosc pe cei mai buni, poate că așa erau, de fapt, toți. Poate că în acea perioadă, a anilor ʼ70 - ʼ80, exista o maturitate absolută la nivelul celor care munceau, iar rănile trecutului recent, și mă refer la cele comise în perioada kominternistă și în cea următoare, fuseseră, cumva, lăsate de o parte.

M-am născut în casa părinților mei, ,,casa nouă”, cea ,,de la linie”, chiar în patul mamei și al tatei. Era o iarnă grea, geroasă și abundentă a anului 1970. Părinții mei, împreună cu alți consăteni, urmăreau la televizorul ,,Intim” pe care îl aveau, aselenizarea, iar după terminarea programului tata i-a condus pe musafiri la poartă. Cînd a revenit în casă, eu eram deja decis să vin pe această lume, lucru care s-a și întîmplat în aceea dimineață. La spital nu se putea ajunge, iarna era grea, satul izolat, iar Cervenia era departe, la cel puțin 12 km, unde se afla și cel mai apropiat spital. Trei moașe au asistat-o pe mama, și se pare că tot de atîtea ori mi-au tăiat și buricul. Am ajuns și la spital mai tîrziu, dar deja farmecul nașterii mele se risipise, născut fiind la cîțiva metri de ieslele unde oile mîncau în liniștea iernii.

Primele imagini pe care le-am înregistrat, copil fiind, sînt cele în care unul dintre străbuncii mei, tataie Petre, mă ținea în brațe în fața casei părintești, și îmi arăta, undeva în zare, un cuib în care o barză își hrănea puii. Era un cuib ce mi se părea imens, așezat pe trunchiul unui dud bătrîn căruia bunicii mei îi tăiaseară coroana, lăsînd spațiu de ,,locuit” pentru o familie de berze. Eu rîdeam întinzînd mîna spre ele în dorința de a zbura, pentru că nu există copil care să nu își dorească să zboare imediat ce simte că acolo, sus, i-ar fi bine.

Privind în josul anilor, nu pot să nu Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru copilăria care mi-a fost dăruită, nu pot să nu mă gîndesc la părinții mei plecați mult prea devreme, și nu pot să nu le mulțumesc pentru tinerețea frumoasă pe care mi-au dăruit-o, să mă întristez cînd mă gîndesc la bunicii mei care, în fond, au cam dus greul copilăriei mele, așa cum era firesc în acele vremuri. Am o amintire bine fixată legată de ei – o potențială dispariție a lor din viața mea ar fi fost o adevărată catastrofă, ceva de neimaginat, fapt care mă făcea să fiu foarte atent și grijuliu cu ei. La acel moment cred că îi iubeam chiar mai mult decît pe părinți. Iar ei nu m-au dezamăgit niciodată, au rămas lîngă mine mulți ani după ce mama și tata au ales să plece la Dumnezeu.

Am pornit în lume cu dreptul, în căutarea aventurii și a unor trăiri interioare care nu mi-au dat pace nici în momentul în care aștern aceste rînduri și care, probabil, mă vor urmări în continuare.

Timpul a trecut încet, pentru că, atunci cînd tu ești copil, timpul este bătrîn, chiar neputincios. Am bifat cu brio toate etapele, pînă m-am ridicat pe propriile picioare. Acesta a fost un pas important în evoluția mea, dar un coșmar pentru cei care mă aveau în grijă: bunicii. Dragii mei bunici.

Și, cum îi stă bine cuiva care pornește în viață cu gînduri mari, am reușit curînd să îmi cîștig independența prin perseverență, dar și multă inconștiență. Aveam la dispoziție un spațiu nelimitat, multe locuri de explorat și, ce era cel mai important, tot timpul din lume. Vremurile îmi erau favorabile, oferindu-mi, pe lîngă spațiu, și o sumă de tovarăși de joacă fără de care nimic nu ar fi avut farmec.

Pe măsură ce linia orizontului se îndepărta, am conștientizat cît de norocos am fost și cît de frumos era ținutul în care am venit pe lume. Încet, dar sigur, am început să cuceresc fiecare metru, cu o bucurie și o curiozitate specifice oricărui copil care dorește să nu fie oprit. Aveam la îndemînă o gașcă de tovarăși la fel de interesați în ale cunoașterii ca și mine și, ceea ce era mai important, aveam o libertate aproape deplină, fapt care acum, la acestă vîrstă, mi se pare ceva de neimaginat.

(va urma)

T.T.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite