În copilărie nu am avut posibilitatea să citesc ce îmi doream… Pentru că nu am avut o bibliotecă în casa noastră cu două odăiţe mici şi întunecoase, una în care stăteam noi şi cealaltă, de curat, cum se zice. Numai de curat nu era, că pe aici ne suiam în pod după mălai, fasole. Iar toamna, cînd culegeam porumbul, era cel mai mare deranj, că trebuia să urcăm pe acolo sacii cu nişte cucuruzi piperniciţi, cu vreo două boabe pe ei, mai mult seci decît cu miezul sănătos, că nici găinilor nu le rămînea nimic de pigulit de pe jos… Aşa a fost lumea copilăriei mele, cu părinţi săraci şi masa mai mereu goală, că nu ştiu dacă vreodată careva dintre noi se ridica sătul… Mama, în mod sigur, nu!… Despre cărţi?… Ce cărţi să fi avut noi, cînd părinţii noştri aveau doar o clasă, două, cît să ştie a număra banii şi să citească vreo scrisoare? … Şi chiar în condiţiile astea, în casa noastră am văzut cea dintîi carte, Biblia, pe care tata o împrumuta de la biserică. Nu ştiu ce căuta şi ce găsea el în acea carte cu coperţile negre, prăfuite, iar pe margini jupuită. Arăta aşa fiindcă o mai luau şi alţi săteni, care mai mult se rugau cu ea în mînă la Dumnezeu decît să o citească, pentru că majoritatea dintre ei nu cunoşteau o buche de carte… Viaţa lor erau pămîntul pe care-l lucrau cu simţ de răspundere şi bucuria fiinţei împlinte, de a aduce pe lume mulţi copii. Nu era familie în sat care să fi avut mai puţin de trei-patru copii, unii chiar şi cîte zece-unsprezece; trăiau cu toţii în condiţii insalubre, în case dărăpănate, cum era şi casa noastră, iar cei de la marginea satului, chiar în bordeie, precum Fănică şi alţii ca el… Şi nu-i obliga nimeni să aibă copii… Oricît de greu îi era traiul, ţăranul era bucuros cînd îşi vedea odraslele în jurul mesei…

Din păcate, nu aveam ce să citesc, iar Biblia nu era pentru vîrsta mea… Atîta vreme cît i-o lăsa părintele tatei, acesta ne îndemna şi pe noi să sărutăm crucea de pe coperta neagră, fără să înţelegem mare lucru… Cînd părintele trecea pe uliţă, luam poziţie de drepţi şi cu toţii în cor ziceam: „Sărut mîna, părinte!”. Acesta ne mulţumea şi ne întreba pe rînd ai cui sîntem, nu înainte de a ne răspunde la salut: „Să trăiţi şi să creşteţi mari!”. După o vreme de tăcere, fără să ştim la ce se gîndea, poate la părinţii noştri care ne-au învăţat cum să ne comportăm să nu-i facem de rîs, îşi continua drumul, lăsîndu-ne în zburdălnicia noastră… Dacă nu-i ziceai părintelui ,,sărut mîna!”, te ştia tot satul… Nu înseamnă că toată lumea din sat împrumuta Biblia de la biserică… În singurătatea lor, oamenii îşi vedeau în linişte de gospodărie. Chiar dacă nu aveau curent electric, automobil, telefon mobil, ei ştiau ce se întîmpla pe toată Valea Trotuşului… Şi ştiau unii de la alţii datorită ştirilor care circulau prin viu grai, mai ceva decît dacă ar fi citit ziarul. Asta pînă cînd pe uliţele satului nostru avea să răsune difuzorul. Iar primul difuzor din sat l-a avut un vecin de-al nostru, pe prispa căruia ne adunam cu toţii – copii, bătrîni, femei, bărbaţi – şi ascultam ceea ce se transmitea la acea cutie de lemn, prinsă într-un cui, în peretele casei. Unii ziceau că e diavolul, care vrea să le strice liniştea, alţii se bucurau ca de o minune a lui Dumnezeu, fiindcă, în felul acesta, şi satul nostru începuse să cunoască progresul… Cînd mă gîndesc la anii copilăriei mele, pot să spun că nu am înţeles niciodată lumea aceea, cum n-o înţeleg nici pe cea de azi. Atunci doream să citesc şi nu aveam ce, cărţile îmi lipseau cu desăvîrşire, iar astăzi nu mă mai ajută ochii… Prima parte a vieţii mele a fost tristă, lipsită de bucuriile copilăriei, mai ales că nu am avut în casă o bibliotecă de unde să-mi pot alege o carte potrivită vîrstei mele… Chiar dacă anii au trecut, încă mă apasă durerea copilului lipsit de bucurii, dormind cu capul pe un trunchi de lemn înfăşurat cu o ţoală, care îmi ţinea loc de pernă, şi pe o saltea umplută cu paie… Daruri de Crăciun, de Paşti, nici vorbă!… Cine să mi le facă? Familia mea a fost săracă şi a devenit şi mai săracă odată cu moartea tatei!

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“