- 19-09-2022
- 0 Comentarii
- 219
- 0
„Să fii veșnic tînăr nu înseamnă să ai 20 de ani, înseamnă să fii optimist, să te simți bine, să ai un ideal în viață pentru care să lupți și pe care să îl cucerești” – cu aceste vorbe spuse de Ana Aslan ne întîmpină website-ul Institutului Național de Gerontologie și Geriatrie, institut care îi poartă numele, chiar dacă a pierdut gloria de altădată. În perioada comunistă, celebrități din lumea întreagă – actori, miliardari și șefi de stat – veneau la București în căutarea secretului tinereții. Veneau la Ana Aslan, medic specialist în gerontologie, inventatorul tratamentului cu Gerovital H3, care promitea întîrzierea procesului de îmbătrînire. Printre clienții ei s-au numărat John F. Kennedy, Salvador Dali și Charles de Gaulle.
Ana Aslan s-a născut în prima zi de ianuarie, în urmă cu 125 de ani, în Brăila, oraș cosmopolit în acele timpuri, port la Dunăre. În volumul „Ana Aslan, in memoriam”, coordonat de Theodora Bărbulescu-Poli, realizat sub egida Institutului Național de Gerontologie și Geriatrie „Ana Aslan” și publicat de Fundația Ana Aslan, se găsesc detalii evocate de colaboratori apropiați. Ana a fost copilul cel mai mic familiei Aslan, care a mai avut doi băieți și o fată. În 1897, anul cînd Ana a venit pe lume, Mărgărit (Măgărdici), tatăl ei, un armean educat, brăilean de vază, avea 59 de ani, iar Sofia, mama, femeie frumoasă și mîndră ca orice bucovineancă, vorbitoare de mai multe limbi străine și pasionată de muzică clasică, era cu vreo 20 de ani mai tînără. Ana Aslan povestea mai tîrziu că a fost mult iubită de tatăl ei, pentru că vedea în ea a doua lui tinerețe. Toți cei patru copii ai familiei s-au bucurat de o educație aleasă. Băieții au fost licențiați ca ingineri la Politehnica din Dresda, iar sora mai mare a fost pasionată de artă.
Influența mamei asupra micuței Ana a fost puternică – de la ea a învățat că nimic nu este imposibil să obții, atîta vreme cît nu renunți. Moartea tatălui, cînd ea avea 13 ani, a afectat-o profund și a fost, fără îndoială, unul dintre motivele pentru care a ales să-și dedice mai tîrziu întreaga viață găsirii leacului ce poate aduce întîrzierea procesului de îmbătrînire ce vine cu diferite boli. Tot ea spunea că nu se moare de bătrînețe, ci de boală.
A urmat primii ani de școală în Brăila, iar după moartea tatălui, mama ei a vîndut proprietatea pe care o deținea și s-a mutat cu copiii la București, unde, în 1915, Ana a terminat cursurile de la Școala Centrală. Fire aventuroasă, temerară, pe cînd era adolescentă a fost fermecată de zborurile lui Aurel Vlaicu și s-a visat pilot. A și zburat de altfel în acea perioadă de început, experiență pe care a păstrat-o în amintirile de preț toată viața. La 18 ani, cîți avea în anul cînd a terminat liceul, s-a hotărît să urmeze medicina. Chiar dacă mama ei a fost o femeie educată, poate fi de înțeles opoziția ei la alegerea acestei profesii care, în acele vremuri, nu era pentru femei. După trei zile în care fiica Ana nu a pus în gură mîncare, mama ei a cedat și și-a dat acordul, iar în 13 octombrie 1915 Ana Aslan s-a înscris la Facultatea de medicină din București.
Războiul a făcut ca proaspăta studentă să învețe inițial mult mai mult din practică – zi de zi s-a aflat în spital, printre cei care aveau nevoie de îngrijiri. A fost trimisă la Iași, unde a avut grijă de răniți, a asistat la operații, a învățat, a ajutat. A aflat acolo că, uneori, o viață poate fi salvată cu dăruire, cu o idee originală, inspirată, cu o doză de încăpățînare, chiar și atunci cînd lipsesc multe altele. În 1919 a continuat studiile la București și a lucrat în echipa neurologului Gheorghe Marinescu, un deschizător de drumuri, întemeietor al școlii de neurologie din România, cel care, în 1929, a publicat lucrarea „Bătrînețe și reîntinerire”. La concursul de medicină internă a obținut cea mai bună notă dintre cei 32 de studenți care s-au prezentat. Remarcată și felicitată de Daniel Danielopolu, șeful comisiei, susținută de Constantin I. Parhon, fondatorul școlii de endocrinologie, Ana Aslan a prins aripi și treptat și-a construit o carieră extraordinară.
Două personalități i-au conturat și definit drumul. De altfel, după mulți ani, după ce ajunsese deja celebră, a spus că nu a reușit niciodată să-i egaleze pe Daniel Danielopolu și Constantin I. Parhon, cei care au format-o și sprijinit-o. „Fără ei n-aș fi ceea ce sînt”, spunea Ana Aslan, cu recunoștință și respect. Despre Daniel Danielopolu, alături de care a lucrat mulți ani, spunea că este cel care format-o din punct de vedere ştiinţific şi alături de care a descifrat tainele clinicianului: „A fost adevăratul meu maestru. Danielopolou avea tot ceea ce profesiunea noastră cere: inteligenţă, forţă de muncă, intuiţie”.
Un om special în viața medicului Aslan a fost Constantin I. Parhon, de la Institutul de Endocrinologie, care azi îi poartă numele. „Raporturile mele privilegiate cu el s-au datorat gerontologiei. Era obsedat de problemele îmbătrînirii şi iniţiase numeroase experienţe pe animale. Credea în întinerire şi susţinea cu ardoare că viaţa nu este un drum cu sens unic şi că întinerirea biologică este posibilă. Parhon era un spirit universal. Știa tot: neurologie, psihiatrie, botanică, zoologie. Era foarte diferit de Danielopolou. Stilul său era prolix, încărcat de ipoteze şi dubii, abordările sale erau întotdeauna problematice. Caracter blînd, ierta cu uşurinţă. Îşi înţelegea şi iubea semenii” – așa îl descria Ana Aslan pe profesorul Parhon. După absolvirea facultății, a lucrat la clinica profesorului Danielopolu, iar în paralel și-a pregătit doctoratul pe care l-a obținut în 1924.
După mai bine de 25 de ani de carieră, Ana Aslan s-a mutat la Timișoara, unde lucra ca medic, dar preda și studenților. Riguroasă și exigentă cu studenții, a fost profesorul care se interesa mereu de elevi. Cînd aceștia lipseau de la cursuri, întreba de ei. Așa a ajuns la un student care nu mai venise la cursuri de mult timp. Tînărul nu se putea mișca, fiind afectat de artroză ce nu răspundea tratamentului și se afla într-o stare de criză de cîteva săptămîni. A mers să-l viziteze la spital și, cu permisiunea lui, i-a administrat procaină. Efectul a fost instant și aproape miraculos – în următoarele minute, și-a îndoit piciorul. După cîteva ședințe de tratament, tînărul a ieșit din spital pe picioarele lui. Acel moment a fost decisiv pentru începerea cercetărilor și pentru istoria a ceea ce se va numi Gerovital H3, inițial Vitamina H3. S-a întors la București, unde s-a întîlnit cu profesorul Parhon, care, după ce i-a fost prezentat rezultatul, a ajutat-o să continue investigațiile într-un cămin de bătrîni. Au urmat ani de muncă în care a experimentat, studiat, evaluat mii de pacienți, îmbunătățit pînă la formula finală. A avut-o alături și pe farmacista Elena Polovrăgeanu și mulți alți colaboratori la fel de dedicați.
În 22 ianuarie 1952, cînd s-a înființat Institutul de Geriatrie din București, primul de acest profil din lume, director a fost numit Constantin I. Parhon. Abia în 1958 Ana Aslan a fost desemnată director, funcție pe care a ocupat-o pînă în ziua morții, 19 mai 1988. Construită la cererea reginei Elisabeta, proiectată de arhitectul Ion Mincu, în clădirea primită de institut a funcționat un azil de bătrîni. Pe lîngă cele două secții ce au existat în institut de la început, Ana Aslan a înființat și secția de cercetare în gerontologie socială. După cîțiva ani, Institutul de Geriatrie de la București era recomandat de Organizația Mondială a Sănătății altor țări ca model pentru institute asemănătoare.
(va urma)
R.M.
8.1 C