A venit ziua de luni, începutul unei noi săptămîni de primăvară a anului 1955, și nici o clipă nu am bănuit că această zi îmi va schimba destinul pe care-l credeam pecetluit cu rădăcinile din pămîntul strămoșesc, moștenit de la daci. Mama spunea că noi toți care avem urechile despicate la bază sîntem daci, iar cei cu urechile lipite la bază sînt romani.
Mă sculasem de dimineață, m-am dus la rîul care curgea prin fața caselor noastre, străjuit de gardul viu din tufe de salcîm. Am intrat cu picioarele în apă, mi-am spălat fața și, în oglinda apei, mi-am pieptănat părul, împletind cozile bogate. Mai matinale decît mine au fost rațele noastre care, după ce ne-au lăsat în cuibar cîte un ou, pescuiau de zor, dînd din aripi, băgînd mereu ciocul în apă. Mă uitam la ele cum înotau și mi se păreau nespus de fericite.
În casă mirosea a pîine caldă și lapte fierbinte. Mama mi-a întins o cană mare de lut, și am sorbit laptele în grabă. M-am îmbrăcat apoi cu rochia nouă pe care mi-o confecționasem singură, din poplin alb cu maci roșii, și mi-am pus cordonul roșu de lac, m-am încălțat cu sandalele de pînză albă și cu talpa de pănuș de porumb împletit. Erau foarte comode și, în felul lor, elegante. I-am dat mamei un sărut, am mîngîiat pisica, apoi am plecat în grabă. În doar 10 minute eram în fața biroului meu de la Primărie.
Am deschis ușa. În birou era cel ce avea să-mi decidă ,,destinul”: ochi verzi, fața ciupită de vărsat, însoțit de un cîine lup foarte frumos. După două săptămîni, timp în care mă ,,studiase”, a ajuns la concluzia că sînt o tînără harnică și am ,,dosar curat”, motiv pentru care a decis să fiu transferată la Sibiu. Nu putea fi vorba de un refuz, urmările ar fi fost neplăcute. Și iată-mă instalată într-o vilă pe Str. Glinka nr. 3. Cifra 3 este cea care nu lipsește din viața mea. La casă aveam nr. 313, în datele de stare civilă sînt patru de 3, pe ușa apartamentului meu de azi, tot 3. În paranteză fie spus, cred că voi muri într-o zi de 3.
Apartamentul din vila respectivă avea 3 camere. Una mi-a fost repartizată mie; în perioada respectivă, din lipsă de spațiu, apartamentele erau repartizate la comun. În celelalte două camere locuia dr. Burlă și menajera lui, o austriacă. Deși era în România de vreo 20 de ani, nu știa ,,boabă” românește. N-a vrut să învețe, considerînd limba română o jignire pentru ea. Desigur, nu le-a convenit că le-a fost luată o cameră, drept pentru care îmi făceau tot felul de șicane. Și baia era comună. După cîteva luni, mi-am preparat o ciorbiță de fasole cu afumături și am pus-o în cămară. La prînz, punîndu-mi în farfurie o porție, printre bucățile de afumătură am observat una mai mare. Am lăsat-o la urmă. Cînd am luat-o în lingură, am constatat că era un gîndac mare, negru, care fusese pus în oală de săsoaică. Am ,,murit” de greață, am vomat și, ani de zile după aceea, n-am mai putut mînca ciorbă de fasole. Dar și ,,răsplata” pe care au primit-o a fost pe măsură. Am făcut un schimb de locuință, și s-au trezit că, în loc de o persoană, vor avea în casă o familie cu 2 copii. Au plîns, m-au implorat să nu plec, dar nu mai era cale de întoarcere. M-am mutat în apropiere, pe Str. Zaharia Boiu nr. 3 (din nou cifra 3!), tot într-un apartament la comun. Cu noii locatari, și azi, după zeci de ani, sînt în relații bune: ne vizităm și vorbim des la telefon.
Clădirea (centrală) în care lucram era o vilă mare, superbă. Biroul meu era spațios, în dreapta se afla biroul marelui șef, omul cu fața ciupită de vărsat, care s-a dovedit a fi un șef foarte cumsecade, iar în stînga, locțiitorul său.
Dimineața, obligatoriu 30 de minute de exerciții fizice în sala de sport. Apoi, 15 minute se citea presa: Scînteia, Scînteia Tineretului și România Liberă, singurele ziare. Apoi, o oră studiam Dreptul de 4 ori pe săptămînă, o oră limbi străine, de 3 ori pe săptămînă.
Chiria locuinței era foarte mică, la fel și masa la cantină, unde mîncarea era destul de consistentă, așa că, în scurt timp, mi-am cumpărat mobilă (camera pe care o primisem era goală): un recamier, un dulap cu două uși și anexă vitrină, o măsuță cu două fotolii tapisate cu albastru. Am zugrăvit camera în bleu deschis, am pus perdele albe cu flori albastre la fereastră și, pe podea, un covoraș în aceleași nuanțe. Aveam sobă de teracotă cu gaze, iar priveliștea de la geam dădea spre grădina care se unea cu Parcul Sub Arini, o imagine superbă care și azi îmi persistă în minte.
Aveam și un aparat de radio, primul pe care l-am cumpărat din salariu, și eram foarte mîndră că totul este din munca mea. Ascultam radioul pînă la închiderea programului, la ora 12 noaptea și, de ,,fericire”, uneori vorbeam singură. Lumea întreagă era a mea, prin intermediul acestei ,,cutii”.
(va urma)
LILIANA TETELEA