Era în preajma anului 1955. Pe șira spinărilor Munților Carpați, unde norii se destramă peste tot ca o năframă, brazii duc în cer visele oierilor, iar din stîncile de argint țîșnesc izvoare de cristal, plutind la vale lin, să se scalde în Cibin.
Casele noastre semănau cu o cetate medievală. Casa din dreapta era unită cu cea din stînga de o poartă masivă, foarte înaltă, prevăzută cu o ușă prin care circulam și care se încuia cu o cheie mare și grea, motiv pentru care atunci cînd încuiam poarta, prin ușița făcută pentru rațele ce mergeau la rîu să ,,pescuiască”, agățam cheia în cuiul bătut în interiorul porții. Dar nu era necesar ca poarta să fie încuiată, o simplă crenguță pusă la ușă era semnul că nu e nimeni acasă. La ușile caselor nici nu aveam chei. Hoți nu erau, și nimeni n-ar fi luat nici măcar un ac, dacă ar fi intrat în locuință.
Curtea era despărțită de grădină printr-un zid de piatră foarte solid și înalt, accesul în grădină făcîndu-se pe o ușiță închisă cu zăvor. Peste zidul de piatră se revărsa o tufă mare de flori albe – crini sălbatici, care erau plantați și pe marginea drumului, drept gard viu, răspîndind în jur un parfum suav și delicat.
Acum, cînd locuiesc într-un apartament de 3 camere, la bloc, deși zona este înconjurată de verdeață, iar pe aleea din față nu circulă mașini, mă gîndesc cu nostalgie la curtea și grădina noastră, unde, de după gard, se auzea pădurea de brazi foșnind timid. Regret că, în acei ani din tinerețe, n-am știut să apreciez îndeajuns asemenea comori. Mai era și cuptorul cu vatră, de unde mama scotea pîinea caldă și plăcinta cu ceapă, cu prune și cu alte bunătăți, după sezon. Și ce aromă avea pîinea aceea care, nici după o lună, nu se sfărîma, cum se întîmplă cu pîinea de azi, transformată în pesmeți, după doar o zi.
Din străbuni, satul avea regulile lui nescrise. Oamenii se sculau cu noaptea-n cap, se așezau la masă, nu înainte de a rosti ,,Tatăl nostru”, apoi plecau la muncă și se întorceau spre asfințit.
Miresele nu îmbrăcau rochia albă imaculată dacă nu erau ,,fecioare”, și nunțile se țineau lanț de la Crăciun pînă-n primăvară. Duminica, cu mic, cu mare, oamenii locului se îndreptau spre Casa Domnului, îmbrăcați de sărbătoare. Bătrînii erau respectați, în fața lor, tinerii își scoteau pălăriile. Acum sînt apostrofați că au tupeul să mai trăiască și sînt văzuți ca o povară pentru tineri, deși aceștia nu-i duc pe umerii lor. Bătrînii de azi se mulțumesc cu pensiile care, pentru un parlamentar, ar fi probabil doar mărunțișul pentru bacșiș.
Dar să revin la primăvara anului 1955. A cincea primăvară de cînd, prin mîna destinului, eram ,,domnișoara noastră de la Primărie”, cum îmi spuneau oamenii din acel sat, unde umbra lui Dumnezeu a fost, este și va fi mereu în aerul pur, în cerul înstelat, în ciopoarele de mioare, în fluierul de la brîu al baciului, în zîmbetul de copil, în brazii semeți – castele de daci -, în clopotul sfînt, în rădăcinile din pămînt.
(va urma)
LILIANA TETELEA