Imediat ce voi da contur, cu ajutorul substanţial al Anei-Maria, acestor însemnări, voi pleca la o emisiune de televiziune, dedicată lui Corneliu Vadim Tudor. Împrejurări care nu ţin de vina mea ne-au despărţit, în ultimii ani. Am continuat să îl respect, nu am spus niciodată vreo vorbă rea despre el, iar la numai cîteva luni de la plecarea lui de pe această lume, sîntem în măsură să apreciem mai corect şi mai obiectiv calităţile acestui om, pe cît de complex pe atît de complicat. Fără Vadim şi fără Adrian Păunescu, politica românească şi lumea românească, în general, sînt mult mai searbede şi mai lipsite de substanţă. Pe cei doi i-a apropiat şi i-a împrietenit politica, iar la plecarea marelui poet se simţea cum Vadim rămîne din ce în ce mai singur, după cum, înainte de a ne părăsi, nea Adi, cum îi spuneam eu, mi-a spus că a primit o propunere din partea lui Vadim să vină la PRM. „Nu pot, măi Mitică, pentru că nu am rezista nici o zi împreună”. În schimb, reuşeau să facă echipă la scară mult mai mare, determinînd multe dintre lucrurile bune care s-au făcut în acea perioadă şi oprind demolarea pînă la capăt a economiei şi a avuţiei naţionale. Au fost doi oameni deschişi către dialog, au avut prieteni în toate partidele, dar orientarea lor a rămas către acel curent de gîndire şi de acţiune îndreptat în favoarea celor mulţi. Înainte de a ajunge comisar european, actualul premier Dacian Cioloş i-a făcut o vizită lui Corneliu Vadim Tudor, la sediul PRM din strada Émile Zola. L-am cunoscut şi eu. După ce oaspetele a plecat, Vadim remarca în primul rînd bunul simţ al acestui om. Trebuie să remarc şi să recunosc că, indiferent de ce va reuşi să facă acesta, îl apreciez pentru două lucruri: respectă importanţa Parlamentului ca instituţie fundamentală a statului român şi nu se plînge de greaua moştenire. Asta arată spiritul si cultura europeană ale acestui om şi, nu întîmplător, Vadim l-a simţit dintr-o clipă. Şi Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor au fost două spirite de larg orizont, deschise noului şi civilizaţiei universale. Adrian Păunescu putea să recite ore în şir din Lermontov sau Whitman. Era şcolit în America, după cum Vadim parcursese o bursă Herder la Viena. Au fost legaţi de trecut, în măsura în care acele vremuri serveau omul şi ţara. Au fost doi mari patrioţi al căror exemplu ar merita urmat. Erau atît de ataşaţi acestui popor, încît nu căutau decît partea bună din om. Asemenea lui Grigore Vieru, care, atunci cînd a venit prima oară în România, admira pînă şi gropile din asfalt. Ceea ce m-a surprins în mod deosebit la cei doi era simţul lor aparte în chestiunile de politică internaţională ale ţării, ceea ce pare un pic nefiresc pentru nişte oameni hărăziţi versului. Adrian Păunescu vorbea cu patos despre experienţa lui americană, după cum Vadim era mîndru că îi putuse întîlni pe Nelson Mandela, pe regele Juan Carlos, pe doi dintre înalţii pontifi, dar şi pe actualul ministru de Externe Serghei Lavrov. S-a spus despre ei că erau nişte nostalgici, nişte „ceauşişti”, ceea ce constituie o mare nedreptate la adresa acestor români adevăraţi şi puternici. Ce instinct şi ce putere extraordinară de cuprindere în a aprecia mersul lumii i-a făcut pe cei doi să îmbrăţişeze, în egală măsură, valorile Occidentului, dar si ale Estului, să gîndească asemenea lui Nicolae Titulescu, că atunci cînd eşti o ţară mică trebuie să ai relaţii dintre cele mai bune cu toate marile puteri? Diplomaţi iluştri şi buni români, au făcut posibil acest lucru, înainte de decembrie 1989. Astăzi, sîntem blocaţi cu privirea către Bruxelles şi către America, dar uităm de imediata vecinătate a Rusiei. Să nu fie nimeni în stare să dialogheze astăzi cu Kremlinul? În ceea ce-i priveşte pe americani, trebuie să remarcăm atitudinea corectă a acestora faţă de România de dinainte şi de după decembrie 1989. Din păcate, cel puţin în ceea ce priveşte colaborare economică, lipsesc temele unui dialog bilateral. Au trecut vremurile în care orice demnitar român putea să îl sune pe preşedintele de la General Electric sau de la alte mari companii americane, după cum este imposibilă revenirea la acea situaţie în care trimiteam în Carolina 5000 de tractoare pe an şi instalaţii de foraj ultraperformante tocmai în Texas.

Zilele trecute, i-am văzut la un post de televiziune pe cîţiva dintre greii industriei constructoare de maşini de dinainte de decembrie 1989, în frunte cu ministrul lor, Ioan Avram. Specialişti autentici şi oameni de mare ţinută, care ar putea să facă încă multe pentru România. Erau acolo Emanuel Babici, şeful de la 1MGB, Adrian Popa, director adjunct al Institutului de Cercetări pentru Motoare Termice, institut dispărut peste noapte, Stelian Necula, fost director general la Griviţa Roşie şi un om cu o contribuţie esenţială la dezvoltarea chimiei româneşti, asemenea domnului Ion Constantinescu, ministru adjunct şi artizan al ultramodernei platforme electronice şi electrotehnice de la Pipera. Aflu, de la domniile lor, că am distrus o economie de 1500 miliarde dolari şi nu ne-am ales decît cu 7. Marea presă de 20.000 tone de la IMGB, un colos la care abia te puteai uita, a fost „măritată” pentru o jumătate de milion de dolari, după ce pe noi ne costase 18 milioane. Am dat-o sud-coreenilor care se bucură din plin, asemenea indienilor de la ArcelorMittal, de cîteva dintre binefacerile socialismului. Datorăm academicianului Marius Sabin Peculea o tehnologie ultramodernă, originală, pentru producerea apei grele la uzina de  la Turnu-Severin, ceea ce a făcut ca acest produs să se vîndă la echivalentul lui în aur. Aflăm acum că această minune a tehnicii este în stare de faliment. Dar ce nu este în faliment în ţara asta? Numai în Bucureşti existau aproape 50 de mari unităţi industriale, unde lucrau mii de salariaţi (numai la IMGB erau 13.500). În ţară, aceşti coloşi industriali se ridicau la nivelul miilor. Este de mirare cum mult hulitul socialism a reuşit să ţină în frîu această construcţie copleşitoare şi se pare că planificarea nu a fost un lucru atît de rău şi că nu ar fi inutilă nici astăzi. Planificarea înseamnă obiective, strategie, echilibru la nivel naţional. Ei bine, noi am aruncat din albie planificarea odată cu industria. Pe lîngă toţi aceşti mamuţi industriali, existau institute de cercetare, dar şi structuri de învăţămînt care să asigure nevoile de cadre. Ar trebui să ne îngrijoreze faptul că, dacă astăzi Occidentul profită din plin de cunoştinţele şi expertiza specialiştilor pregătiţi în România, mîine aceştia nu vor mai exista, pentru că nu are cine să îi pregătească. La toate aceste lucruri meditau, vibrau şi se aprindeau Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Nimic nu este mai urît, mai ales în aceste vremuri de criză, decît să stai nepăsător la distrugerile din jurul tău, ba chiar să oferi modele dintre nişte personaje care, fie din incompetenţă, fie din rea credinţă şi mai ales din calicie, au făcut prăpădul de care vorbeau zilele trecute acei oameni minunaţi care continuă să creadă în reindustrializarea României, pentru că şi Uniunea Europeană a pornit la drum cu aceleaşi obiective.

DUMITRU AVRAM

(Text reprodus din revista „Flacăra lui Adrian Păunescu“)