Referindu-se la incertitudinea cu data nașterii lui Mihai Eminescu, ba 20 decembrie 1849, ba ianuarie 1850, G.Călinescu a tranșat disputa într-o manieră care aducea cu legendarul Nod gordian: ,,Cînd e vorba de data nașterii unui poet, puțină mitologie nu strică”. Sau cam așa ceva. Bine, în schimb, că asupra datei botezului n-au mai existat păreri cotradictorii: Botoșani, biserica Uspenia: 21 ianuarie 1850, o zi cu viscol și zăpadă multă; nănaș i-a fost Vasile Iurașcu, bunicul dinspre mamă al pruncului, iar în cristelniță l-a băgat bătrînul preot Ion Stamate, duhovni­cul familiei: ,,L-a spalatu-l, pieptănatu-l/ La botez l-au dus pe micul,/ La icoane l-a-nchinatu-l,/ Un diac citi tipicul...” - (,,Miron și frumoasa fără corp”.) Zaiafetul s-a ținut în casa părintească din oraș, Calea Națională 179, lîngă biserica Uspenia. La fel de precise sînt locul și data morții, București, 15 iunie 1889, prohodirea în biserica Sf. Gheorghe Nou, ctitorită de domnitorul Constantin Brâncoveanu, iar înmormîntarea în Cimitirul Bellu. Mai departe, nu se știe motivul care l-a făcut pe ,,divinul critic”, fiindcă documentele de natură medicală n-au existat niciodată, să afirme în anul 1932 cum că poetul ar fi murit nebun, la fel ca mai toată familia sa, în urma unei boli ereditare pornite de la bunicul Iurașcu. Iar după Călinescu, și pînă astăzi, aproape toți criticii și istoricii noștri literari au mers în această direcție, nebunia provocată de un presupus lues netratat la timp.
Din fericire, după 1989, tot mai mulți exegeți eminescieni, profesori universitari și nu numai, au publicat studii ample în care au demontat infamia, arătînd că, de fapt, poetul și ziaristul Eminescu a fost victima unui complot pus la cale de Masoneria româno-germano-austroungară, fiindcă, prin articolele sale, publicate mai ales în ziarul ,,Timpul”, ar fi pus în pericol semnarea acordului politico-economic româno-germano-austroungar. ,,Și mai potoliți-l odată pe Eminescu!”, telegrafia de la Viena P.P. Carp care reprezenta partea română. Păstrat într-un mare secret, în cele din urmă, acordul s-a semnat în toamna anului 1883 la Viena și a funcționat pînă în vara anului 1916, cînd România a intrat în primlul război mondial de partea Antantei, nu a Puterilor Centrale.
După unii, Eminescu n-ar fi știut nimic despre negocierea acestui acord care ar fi însemnat ca România să renunțe de bună-voie și pentru totdeauna la Transilvania, Banat și Bucovina, mișcare de ordin politic, care ar fi anulat, dontr-un condei, înființarea și activitatea societății secrete ,,Carpații”. După alții, ca un ziarist exemplar ce era, Eminescu fusese informat asupra pertractărilor și ar fi fost de acord cu această alianță tripartită, pavăză împotriva pericolului rusesc și turcesc dar nu și cu principala condiție pusă de nemți și austrieci, renunțarea la respectivele teritorii românești. Cînd am mai auzit noi vorbele astea? A-ha! acum aproape 20 de ani: ,,Vreți în UE și în NATO? Dați-ne economia și renunțați la armata națională!”. ,,Nu vă atingeți de pămînturile românești!”, clama Eminescu în articolele sale din 1883, gîndindu-se că, peste un an, în 1884, la jubileul de 100 de ani de la răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, se putea declanșa un război cu Austroungaria pentru alipirea Transilvaniei la Patria-mumă.
Dar nemții și austroungarii erau și ei la curent cu aceste planuri, căci aveau spioni și în tabăra patrioților din societatea ,,Carpații” și urmăreau să împiedice, cu orice preț, acest război. Implicit cu prețul eliminării fizice a lui Eminescu.
Cele mai multe informații despre Eminescu, elev la K.K. Ober-Gimnasium din Cernăuți (1860-1863) și mai apoi student la Viena (1869-1871), le avem de la colegul și prietenul său, Teodor V. Ștefanelli (1849-1920), care ne-a lăsat spre informare o carte întreagă, ,,Amintiri despre Eminescu”, apărută în 1914 și retipărită în 1943 și 1983. Potrivit amintirilor acestui scriitor, copilul Eminescu era ,,mic și îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunte spre ceafă, cu fruntea lată, fața lunguiață, umerii obrajilor puțin ridicați, ochii nu mari dar vii, colorul feței întunecat, prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. Era întotdeauna curat îmbrăcat”. Bucovinean de la Siret, acest Teodor Ștefanelli avea să ajungă un cunoscut poet și gazetar, răsplătit, în cele din urmă (1910), cu un fotoliu în Academia Română, în aceeași ședință de admitere, împreună cu Nicolae Iorga. Astăzi uitat, acest prieten al lui Eminescu în perioada 1860-1888 a pus bazele memorialisticii Eminescu, care s-a dezvoltat după moartea poetului, dar mai ales după 1910, cînd mulți intelectuali ardeleni aveau să penetreze Academia și Universitățile din București și Iași și vor lua la cercetat manuscrisele și alte documente eminesciene.
Însă, în egală măsură, au fost și nume care l-au cunoscut bine pe Eminescu și ar fi putut lăsa destule amintiri sau măcar să le transmită altora spre publicare, dar n-au făcut-o. Cum ar fi, de exemplu, căminarul Gheorghe Eminovici, om cu o bibliotecă vastă la Ipotești și cunoscător de limbi străine, care în convorbirile sale la București cu Titu Maiorescu, Ioan Slavici și alți fruntași junimiști trebuie să fi divulgat destule amănunte despre fiii săi, dar mai ales despre cel mai celebru dintre ei. Sau poate că a făcut-o, cine știe, dar se vede treaba că nu i-o fi interesat pe scorțoșii de junimiști, în frunte cu ranchiunosul Maiorescu. Raluca, mama poetului, mereu bolnavă și împovărată cu nașterea și creșterea atîtor copii, dintre care mulți au murit de foarte tineri, poate că ar fi povestit vecinelor, încoace și-ncolo, despre Mihai, dar cine să-i fi notat amintirile? De la viitorul doctor Șerban Eminovici, student și el la Berlin, odată cu Mihai, dar văzîndu-se rar, s-a păstrat o scrisoare scurtă, datată 3/2/1872, și este expediată din Botoșani: ,,Iubite Mihai! În absența tatei, astăzi, am primit epistola ta către D-lui, din ea m-am informat, ceea ce foarte mult regret, cum că tu nici măcar nu te-ai înscris la Universitate...”. În genere, sînt chestiuni banale, cum că părintele nu mai are bani, Iorgu a fost bolnav și că, în atare situație, n-ar strica să ceară ajutor la ,,Junimea”. De la surorile Harieta și Aglae au rămas doar cîteva scrisori în care dumnealor își exprimă îngrijorarea în legătură cu fratele lor stabilit la Botoșani și mai tot timpul bolnav. Despre legăturile, fie și epistolare cu Iorgu, Neculai și Ilie, nu s-a păstrat nimic. Ba nu, lui Ilie, student la școala de medicină din București, condusă de Carol Davila, și mort în 1863 la vîrsta de numai 17 ani de tifosul luat de la bolnavii săi, Eminescu i-a închinat poezia ,,Din străinătate”. În schimb, Matei, purtînd o bogată corespondență cu juristul Corneliu Botez din Galați, cel care în 1909 a scos un ,,Omagiu” poetului și în 1932 a reușit o lăudată ediție a operei lui Eminescu, a lăsat posterității amănunte bogate despre familia lui Eminescu, începînd cu strămoșii. La fel de generoși cu amintirile lor despre Eminescu s-au arătat și Caragiale, Slavici, Teleor, Iosif Vulcan, Iacob Negruzzi, Mite Kremnitz, Maiorescu, Arghezi și atîția alții.
O poveste interesantă ne relatează Matei Eminescu într-o scrisoare din 1909. Boierul Costache Balș de la Dumbrăveni, protectorul lui Gheorghe Eminovici, își luase o nevastă tînără, o actriță de la Teatrul Imperial din Viena. Boierul era mai tot timpul pe drumuri cu afacerile sale, iar cucoanele celorlați boieri, de invidie, n-o prea băgau în seamă. Motive serioase ca tînăra și preaemancipata nevastă să se plictisească repede și astfel să devină coaptă pentru un adulter, cum de altfel se cam știe. De aceea, în curînd, va lega un amor fatal cu un flăcău de prin partea locului. Nu trece mult timp și se află că hulubașii au fugit călare. Află și soțul încornorat. Fugarii sînt prinși, flăcăul primește o bătaie soră cu moartea, iar cucoana este făcută pachet și trimisă acasă la părinți. Eminescu află și el povestea, care îi inspiră versurile: ,,La castel în poartă calul/ Stă a două zi în spume,/ Dar frumoasa lui stăpînă/ A rămas pierdută-n lume...” Versurile se regăsesc în poemul ,,Făt-Frumos din tei”.
Publicarea manuscriselor eminesciene - în total, 45 de caiete, însumînd peste 14.000 de pagini - era o dorință mai veche a filozofului Constantin Noica. Dar, de-a lungul timpului, prin folosirea lor excesivă de către toți antologatorii operei eminesciene, aceste manuscrise ajunseseră să se uzeze iremediabil. De aceea, era nevoie de o ediție a manuscriselor facsimilate. Și mulți au recurs la această metodă. Ultimul care a făcut-o a fost academicianul Eugen Simion care s-a zbătut ca primul volum să apară pe piață în 2005. Astăzi, toate manuscrisele eminesciene sînt facsimilate cu tehnici și metode ultramoderne.
În anul 1940, filozoful Constantin Noica a publicat în ,,Revista Fundațiilor Regale” articolul ,,O catedră Eminescu”, primit cu entuziasm de către toți iubitorii genialului poet. Distingîndu-se cel mai mult dintre ceilalți eminescologi, acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga a depus mari eforturi pentru înființarea unei Catedre Eminescu la Universitatea din București. Și în anul 1971, prin diligențele întreprinse de prof. Mircea Malița, ministrul Învățămîntului de atunci, proiectul a prins viață. Prof. Zoe Dumitrescu-Bușulenga a fost numită șefa catedrei, ajutată fiind de conf. univ. Gh. Bulgăr și asistentul univ. Ioan Alexandru poetul. Sigur, prin forța lucrurilor, o Catedră Eminescu, care oferea doar un curs și un seminar pe săptămînă, însemna puțin, comparativ cu ce realizaseră nemții și spaniolii cu Institutele Goethe și Cervantes, și italienii cu Academia Dante. Dar Catedra urma să se extindă cu timpul. Din păcate, în 1973, Catedra Eminescu a fost desființată din cauza ,,lipsei de interes”. Cauza a fost, de fapt, batalionul de evrei încăpușați la Universitate și la Catedra de Limbă și Literatură Română, conduși de kominterniștii Gogu Rădulescu, Leonte Răutu, Paul Cornea și Ovid Crohmălniceanu, care au avut ca unic scop ascunderea adevărului. Malversațiunea se produsese la presiunile din exterior ale unor indivizi care nu puteau tolera studierea unui poet care, în viziunea lor, se dovedise un antisemit feroce. Dar pierderea cea mai mare a fost aceea că, prin dispariția Catedrei, s-a zădărnicit și înființarea ulterioară a unui Institut sau unei Societăți Eminescu, după modelele europene și americane cunoscute, care au filiale în toată lumea. De ce nu ar fi existat și la noi astfel de structuri culturale, cu extensii pe toate continentele? Cu siguranță că, în atari condiții, nu s-ar mai fi spus că Eminescu e un poet puțin cunoscut în lume, pe motiv că Limba Română nu e o limbă de prestigiu, iar pletora de contestatari ai poetului n-ar mai fi putut să-l denigreze cu atîta furie.
PAUL SUDITU