În Cartea de onoare a Conservatorului şi-a exprimat preţuirea faţă de această instituţie de educaţie muzicală, scriind următoarele rînduri: „Resimt totdeauna o deosebită plăcere şi citez Conservatorul din Tîrgu Mureş ca întrunind atîţi profesori eminenţi, aleşi unul şi unul. În ţară, este unicul de felul său. George Enescu. 1928“. La unul dintre concertele date cu acest prilej, a cîntat împreună cu profesorul László Árpád, fost elev al lui Liszt, sonata Kreutzer de Beethoven. Îmi amintesc cum la una dintre vizitele făcute de George Enescu la Conservator, păstrînd încă vie în memorie impresia deosebită pe care mi-a făcut-o Rapsodia I, i-am vorbit cu înflăcărare despre şcoala naţională, în fruntea căreia se afla maestrul. Pe vremea aceea, nu cunoscusem şi alte compoziţii scrise de el, acestea fiind publicate la Paris, neavînd o prea mare circulaţie în ţară. Spre surprinderea mea, Enescu a primit cu o oarecare reţinere manifestarea entuziasmului meu la adresa Rapsodiei şi, în general, asupra unor lucrări care vor să impresioneze numai prin pitorescul limbajului folcloric. Cauza acelei reţineri am aflat-o abia spre sfîrşitul convorbirii. Maestrul m-a întrebat, printre altele, despre studiile făcute la Viena şi despre impresiile lăsate de viaţa muzicală a Capitalei Austriei. Aflînd că am petrecut două veri împreună cu profesorul meu, Ernst Kanitz, în Tirol, şi spunîndu-i cît de mult mi-au plăcut locurile, oamenii şi obiceiurile de acolo, m-a întrebat dacă nu cumva am citit nuvelele lui Peter Rosegger despre viaţa oamenilor din Styria şi Tirol. Tîlcul întrebării aveam să-l aflu numaidecît. Mărturisindu-i că, din cauza dialectului în care sînt scrise aceste nuvele, nu prea am înţeles mare lucru, Enescu m-a întrebat: dacă nu cred că Faust ar fi putut să fie scris în dialect? Am înţeles ce a vrut să spună, mai ales după ce a adăugat că, după părerea lui, folclorul poate contribui la reînnoirea limbajului universal, îl poate îmbogăţi cu particularităţile sale melodice şi ritmice. Dar a continuat spunînd că, în general, marile creaţii au fost realizate pe baza sistemului universal ce stă la temelia muzicii europene, pe baza unui limbaj muzical la a cărei dezvoltare au contribuit toate popoarele europene, cu particularităţile lor naţionale. După părerea maestrului, singura excepţie în Istoria muzicii o constituie cazul grupului celor cinci compozitori ruşi, în frunte cu Musorgski, dar şi ei au împrumutat nu numai formele muzicale europene, ci şi elemente ale limbajului armonic. Referindu-se la faptul că deşi muzica germană, franceză, engleză, italiană etc. au la bază acelaşi sistem, totuşi, datorită deosebirilor de conţinut emoţional, creaţia muzicală a acestor popoare diferă foarte mult, păstrîndu-şi caracterul naţional tocmai datorită fondului său expresiv. La asta se referă şi următoarea idee cuprinsă în discursul său de recepţie rostit la intrarea în Academia Română, în 1933: „Muzica este un grai în care se oglindesc, fără posibilitate de prefăcătorie, însuşirile psihice ale omului, ale popoarelor“. Sau într-un interviu din 1928, dat ziarului „Propăşirea“, în care spune: „Folosirea materialului folcloristic nu realizează întotdeauna autenticitatea caracterului etnic… Compozitorul român va putea să creeze, paralel cu muzica populară, dar prin alte mijloace, absolut personale, lucrări valoroase caracterizate asemănător“. Desigur, Enescu a valorificat, cu o neîntrecută măiestrie, elementele inedite ale folclorului nostru, nu numai din punct de vedere melodic, dar şi armonic şi ritmic. Una din caracteristicile stilului său din ultima perioadă de creaţie, Heterofonia (o discordanţă provenită din abaterile ritmice şi de intonaţie a vocilor mai multor cîntăreţi care interpretează aceeaşi melodie), este tot de sursă populară. Dar deosebit de caracteristică pentru Enescu este organica sinteză pe care a realizat-o între universal şi naţional. Afirmaţiile lui, expuse mai sus, referitoare la valorificarea elementului folcloric, le-am înţeles tot mai bine în măsura în care mi-a fost posibil să cunosc tot mai multe lucrări ale maestrului, nu numai prin audierea lor, ci prin studiul aprofundat al partiturilor. Practic, acest lucru a devenit posibil numai atunci cînd statul român a încheiat o convenţie cu editura „Salabert“, din Paris, pentru a putea tipări în ţară întreaga creaţie a lui Enescu. Unele din lucrările sale, ca Vox Maris şi Simfonia de cameră, au fost terminate abia după plecarea sa, în 1947, la Paris, unde căuta lecuirea bolii ce-l rodea de mult timp. Unele din lucrările de cameră ale lui George Enescu au putut fi ascultate la noi abia după tipărirea lor, aici revenind un merit deosebit lui Ştefan şi Valentin Gheorghiu care, împreună cu formaţia camerală pe care o conduceau, au executat Cvartetul şi Quintetul de pian şi coarde, precum şi lui Constantin Silvestri, care, pe lîngă unele lucrări simfonice, a executat în primă audiţie la noi Dixtuorul, piesă influenţată în profunzime de muzica românească, făcînd astfel cunoscută publicului meloman creaţia enesciană. Pe lîngă creaţiile simfonice, încep să fie mai bine cunoscute şi lucrările sale camerale. La o mai bună cunoaştere a muzicii enesciene contribuie radioul şi televiziunea română, iar festivalurile ce au loc din doi în doi ani constituie noi şi importante prilejuri sărbătoreşti de a ne manifesta admiraţia faţă de cel care, în creaţia sa, a dat glas, cu atîta forţă şi convingere, simţirii şi sensibilităţii româneşti.

Sfîrşit ZENO VANCEA