Dumnezeu a fost atît de bun cu mine, cînd a hotărît ținutul în care m-am născut. Pe șira spinării Munților Carpați, urcînd pe cărare, noaptea și ziua, pe un picior de plai e stîna. Acolo, urda și jintița sînt făcute de băcița ce poartă catrințe cu flori, ce dau feciorilor fiori. În brazii de smarald, moștenire de la daci, ciocîrlia cîntă România. Privind muntele care se înalță în fața ta, îți dai seama cît de mic ești. Te simți prins în joc cu piticul Barbă-Cot.
Poposesc iar cu gîndul în măreția acestui ținut, întorcîndu-mă în trecut. Pe la anul 106 d.Chr., în sud-vestul Transilvaniei are loc procesul formării noului stat dac, în care au domnit Burebista și Decebal. Pe o suprafață de 200 km pătrați este ridicat un complex sistem de așezări civile și de fortificații, rod al unei îndrăznețe concepții edilitare și strategice.
De pe un deal, ruinele acestei vechi cetății dacice veghează comuna Tilișca, parcă pentru a ne ,,proteja” și a ne aminti că sîntem pe acest pămînt de la facerea sa de către Domnul Sfînt.
În centrul comunei, pe o stradă paralelă, săpată în munte la o înălțime de cca. 50 de metri, formînd un arc ce unea strada din dreapta cu cea din stînga – pe sub care curgea un rîu izvorît din stîncile de argint, plutind la vale lin, lin, să se scalde în Cibin – se aflau cele două case părintești, gemene: una la dreapta, cealaltă la stînga. Erau unite prin poarta ce păzea curtea pavată cu flori de piatră. Atît curtea, cît și grădina se găseau în pantă, iar strada era pe munte cocoțată, priveliștea spre sat fiind de-a dreptul fascinantă. Întrucît strada era îngustă, pentru a nu se surpa, pe margine era plantat un gard viu din tufe de salcîmi, al căror parfum răspîndea în jur încredere în ziua de mîine, pace și pîine.
Fiecare casă avea cîte două încăperi, una din ele avînd alăturate bucătăria de vară și cuptorul pentru pită, cu vatră, unde mereu mirosea a plăcintă cu ceapă. Din aluatul de pîine, mama lua cîteva bucăți, le întindea pe masă, apoi le umplea cu ceapă, multă ceapă tăiată solzi, îmbibată în ulei de dovleac, sare și puțin pipier. Astfel pregătite, punea plăcintele pe cîte o foaie varză dulce și, de pe lopată, le ,,arunca” în cuptorul cu vatră. La ,,gura” lui, ardea jarul, ce părea o grămadă de smarald, cu reflexe de rubin, precum soarele la răsărit...
De fiecare dată cînd mama cocea pîine, făcea și un braț de plăcinte. Cu ceapă, cu carne, cu dovleac, cu prune, cu varză și cîte și mai cîte... Aroma și gustul lor - ,,împărăția îngerilor” – te umpleau de bucurie și, atunci, gîndul îți zbura spre viitor.
Azi, te întrebi: care viitor? Doar întorcîndu-te în trecut îți dai seama că AI TRĂIT. Acum, în apartamentul înghețat, ai și uitat că a fost, odată ca niciodată, o ALTFEL DE VIAȚĂ. Atunci, în ,,fruntea mesei” erau așezați bunicii, iar alături, părinții și, apoi, copiii. Iar de cuvîntul DEFAVORIZAT, pînă azi, n-am aflat...
LILIANA TETELEA