Amintiri care nu-mi dau pace
  • 21-03-2022
  • 0 Comentarii
  • 693
  • 3

După ce Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei horthyste, jandarmii unguri care purtau pe cap pălării cu pene de cocoș ne-au scos din casa noastră pentru o vină imaginară. Tata a fugit peste graniță pentru a scăpa de închisoare, iar noi am fost scoase din casă doar cu hainele de pe noi. Mama plîngea și nu știa încotro s-o apuce. Din fericire, o bună prietenă a sa, ne-a adăpostit în casa ei.
Doamna Irinuța, așa cum îi spuneam noi, fusese Miss România și locuise la Palatul regal, ca soție a unui aghiotant al regelui Mihai. Cînd acesta a părăsit țara, soțul ei a plecat împreună regele, însă ea a refuzat să-l urmeze și s-a întors în satul natal. Acolo, în casa ei, ne-a primit pe noi. Era o femeie atît de frumoasă, încît, pur și simplu, mă fascina. Avea ochi negri migdalați, păr negru ondulat de la natură, o talie de viespe și, mai ales, un zîmbet cuceritor. Era foarte elegantă, avînd rochii de mătase și pantofi cu toc, în timp ce femeile din sat umblau desculțe și, doar cînd mergeau la biserică, purtau opinci. Mama părea că este sora ei, doar că era blondă. Era la fel de elegantă ca prietena ei, fiindcă și noi făceam parte dintr-o familie cu o situație materială foarte bună, pînă ce se abătuse nenorocirea aceea peste familia noastră.
Îmi amintesc că doamna Irinuța avea un aparat de radio, și mereu o întrebam cine cîntă. Neinspirată, ne-a spus mie și sorei mele că în aparat sînt niște doamne mici care vorbesc sau cîntă. Curioase, noi am tăiat pînza difuzorului, ca să vedem doamnele. După boacăna noastră, doamna Irinuța ne-a mustrat, dar nu ne-a certat și, în final, a reparat radioul, schimbînd pînza.
Greu de imaginat că, după aproape un veac, istoria ajunge să se repete într-un fel, făcîndu-te să-ți amintești cît de greu ai trăit cînd erai copil și cînd, noapte de noapte, avioanele aduceau moarte. Urmărind micul ecran, mă văd în fiecare copil ucrainian, de parcă m-am întors în acel veac, cînd fructele din noi se coceau sub soarele cu sulițe de război. Unu-nouă-patru-doi.
Și acum, este acesta un nou început? Istoria pare că se întoarce în trecut, ca o legendă sculptată în amintirea lui ,,A fost odată...”.
Mama a fost o martiră a regimului horthyst, muncind cu greu pentru a putea să ne dea o bucată de pîine. De multe ori, ea ,,înghițea în sec”, iar eu nu mă înduram să-i dau din bucata mea de pîine, pentru că mereu îmi era foame. Era un coșmar de nepriceput, după ce am avut o viața îndestulată în trecut. Parte din copilăria mea a fost însoțită de imaginea nemților care ne-au invadat, a rușilor care ne-au ,,salvat”, și am asistat la bombardări, la deportarea evreilor și, în sfîrșit, la instaurarea comunismului, perioadă în care era interzis să spui ,,sărut mîna” la doamne, ci ,,noroc, tovarășa”...
Comunismul adus de bolșevici și-a întins tentaculele ca o caracatiță, acaparînd întreaga putere politică și economică a țării. La 30 decembrie 1947, regele Mihai abdică și părăsește țara. Avea să revină la sfîrșitul vieții, aici găsindu-și odihna de veci. Iar noi... sîntem mereu în război: bogați... defavorizați... emigrați... economie pe butuci... speranță, plecată în vacanță...
,,Sculați, oropsiți! Hai la lupta cea mare!
Dar nu pe ciolan, ci pe drepturi și legi!
Mafia băgați-o, rapid, la-nchisoare
Altminteri muriți precum cîinii pribegi”. (C.V. Tudor)
LILIANA TETELEA

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite