La 240 de ani de la tragerea pe roată a lui HOREA și CLOȘCA


Rădăcini
La hotarul de nord al județului Alba, în vecinătatea județelor Cluj și Bihor, la o altitudine între 800 și 1.400 de metri, la poalele Munților Apuseni, între Muntele Găina și Muntele Mare, se află una dintre cele mai pitorești localități din România, atât prin peisaj, prin hărnicia oamenilor, cât și prin Istoria cu rezonanțe adânci în neamul moților care o locuiesc – comuna HOREA. Cum treci de Alba Iulia, capitala județului, cu renumita Cetate Alba Carolina, și urci în Țara Moților prin Zlatna, Abrud, lăsând în dreapta Roșia Montană, și treci de Câmpeni și Albac, ajungi la Horea. Numai citind numele localităților prin care ne poartă drumul vedem că este, cu adevărat, un drum prin Istorie, printr-o Istorie pe care trebuie să o cunoască fiecare copil de român, chiar înainte de a ști să butoneze un telefon mobil. Zlatna (numele roman Ampelum) – important centru de exploatare a aurului; Abrud, unde se afla un Colegiu al Aurarilor (Collegius aurariarum); Câmpeni: aici, în 24 mai 1782, la târgul de primăvară, s-a dat semnalul pentru izbucnirea marii răscoale de mai târziu, și ajungem în comuna Horea, atestată documentar din 1773, sub denumirea de Arada.
Privită pe hartă, în culorile topografice, comuna Horea nu spune mare lucru. Ajungând să pui piciorul pe pământul întins al comunei, să ieși din satul de reședință (Horea) și să iei la pas măcar câteva sate și cătune din cele 15 care compun comuna cu 1.800 de locuitori, rămâi pe retină cu imagine de film documentar: dealuri și văi, linii care parcă se ondulează între poienile cu iarbă grasă, pe care pasc în liniște turmele de oi, și șeile care fac legătura formelor de relief, dispărând în pădurile cu copacii înșurubați parcă în stânca protectoare a muntelui, cu drumurile șerpuitoare, legând case și cătune, pe o suprafață totală de 6.000 de hectare. Dacă măcar o dată ajungi la Horea, e mare păcat să nu cunoști măcar Fericetul, Mătișeștii, Petreasa (accidentul aviatic din 20 ianuarie 2014, în care au murit pilotul comandant Adrian Iovan și studenta la Medicină  Aurelia Ion), apoi Teiu, Giurgiuț, Dârlești, Pătrușești. Vei pleca cu imaginea unei ilustrate de poveste, în care casele, aruncate parcă de o mână năzdrăvană pe culmi însorite și luminate în tot timpul anului, par  cuiburi colorate, în peisajul verdelui opac, iar iarna, cum este în prezent, par niște bijuterii scăpărând în dulcea lumină de argint solar.
Aici, în satul Fericet de astăzi, a venit pe lume puiuțul de moț Vasile Ursu Nicola, zis Horea, după obiceiul lui de a cânta (de a hori). Era anul 1731. Deși iobag, încă din tinerețe s-a dovedit a fi isteț și îndrăzneț, reușind să capete încrederea țăranilor, sentiment care va cântări mult în viitoarele bătălii în care Horea se va situa în fruntea semenilor săi. De meserie meșter lemnar, era priceput în construcția de biserici din lemn, unele păstrate și pînă în zilele noastre, deși la înălțarea acestora Horea nu folosea cuie din metal. Dintre mai multe asemenea locașuri de cult, cea din comuna Cizer, ridicată în 1773 – monument de mare valoare istorică și culturală, din anul 1967 fiind mutată la Muzeul Transilvaniei din Cluj-Napoca.
Familist convins, a fost căsătorit cu Ilina, cu care a avut doi fii (Ion și Luca), Ion participând împreună cu tatăl la marea acțiune la care urma să ia parte în a doua jumătate a Secolului al XVIII-lea, după cum vom vedea, în continuare.
Față în față cu Împăratul
Harnic și priceput, isteț la minte, cunoscând, probabil scrierea și cititul,  Horea a devenit exponentul moților din Apuseni, luând hotărârea îndrăzneață de a scrie o petiție și a merge s-o depună la Viena, în fața Împăratului Iosif al II-lea. Și nu a fost doar odată, ci de 4 ori: 1779, 1780, 1782, a patra oară între sfârșitul anului 1783 și luna mai 1784. Desigur, audiența la Împăratul Iosif al II-lea nu a fost floare la ureche. În primul rând, o călătorie care se făcea pe jos, la dus dura 4 săptămâni, la întors tot pe atât, iar la Viena Horea aștepta și o lună-două până să poată fi primit cu jalba în audiență la Împăratul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, cum se numea în acel timp.
Ce putea să ceară un moț din Apuseni Împăratului? Documentele vremii ne semnalează cererile (nemul­țumirile) țăranilor români de pe moșiile grofilor și nobililor, supuși la o dublă exploatare. Problemele urgente, pentru care Horea, însoțit de alți reprezentanți ai moților din zonă, a bătut de atâtea ori calea până la Viena, erau generate de dubla exploatare: nobilimea și statul austriac, prin forme care nu mai puteau fi suportate de țăranii transilvăneni: Fiscul imperial lua multe dări, taxe militare și prin contribuții de tot felul; feudalii locali, prin cele 3 feluri de rentă: în muncă, în bani și în produse agricole. De exemplu, robota (munca obligatorie, neplătită), pe moșia nobilului, era fixată la o zi pe săptămână până în anul 1714.  De atunci robota s-a stabilit la 4 zile pe săptămână pentru iobagi, și 3 zile pe săptămână pentru jeleri (țăranii fără pământ, dar care se puteau muta de pe o moșie pe alta). Amplifiarea activităților de minerit în Munții Apuseni a adus noi  obligații pentru moți: munca în mină și noi dări către Împărat.
Pentru a intra în atmosfera de iad în care trăiau iobagii din vremea lui Horea, iată o caracterizare emoționantă, rămasă de la Ion Rusu Abrudeanu, din Abrud, publicist, om politic, deputat și senator român, autorul unei cărți unice „Aurul românesc: istoria lui din vechime până azi”: „Țăranii erau supuși la arbitru și justiția implacabilă a domnului pământean, prinși în jug ca animalele, pedepsiți cu câte 50 până la 100 bastoane, scoși de pe moșii, aruncați în lanțuri, trimiși și uitați în închisorile comitatelor, mutilați și uciși chiar de domnii lor, dintre care unii aveau și dreptul de viață și moarte asupra țăranilor. Țăranul nu era  decât un sclav, fără drepturi politice și civile, condamnat chiar prin lege ca el niciodată să nu mai poată scutura jugul, declarat incapabil de a putea câștiga avere, lipsit de libertate personală și lipsit chiar de dreptul de a se putea apăra în contra domnului său, pe care nu putea să-l cheme în judecată” (din volumul „Moții, calvarul unui popor eroic, dar nedreptățit”, apărut în 1928). Drama iobagilor din Munții Apuseni era, plastic, oglindită și prin versuri populare, ca acestea: „Fost-a pân-acuma rău,/ C-am avut doar un birău;/ Dar de-acu amar mi-e traiul,/Că ne are-n grijă Craiul!”.
Se spune că, de fapt, prima întâlnire a moțului Vasile Ursu Nicola cu viitorul Împărat Iosif al II-lea a fost mult mai devreme, în anul 1773, pe când fiul Mariei Tereza, Împărăteasa, a pornit să viziteze ținuturile pe care urma  să le stăpânească după luarea puterii, la moartea mamei sale. Așa se face că, după pregătiri de câțiva ani, timp în care slujbașii Curții de la Viena s-au străduit să pregătească oarecum itinerariul pe care urma să călătorească viitorul Împărat, însoțit de 3 generali în uniformă de paradă și păzit de un adevărat zid mobil al cătanelor imperiale, avea să treacă prin Hunedoara, Orăștie și Alba Iulia, să urce cu calu-i roib până la comorile de aur din Munții Zlatnei, ajungând, deci, și în ținuturile moților.  Cum vestea s-a răspândit printre moți, aceștia n-au pierdut prilejul și au ieșit cu jalba în fața suitei imperiale, atrăgând atenția lui Iosif al II-lea, care încerca să pară sincer interesat de aceste plângeri ale iobagilor.
Îngenunchiați în fața zidului de săbii lucitoare, iobagii întindeau jalba cu sfială, grăind pe limba lor: „Mărite Împărate, Împărțeala săptămânii: patru zile de robot, a cincea zi la pescuit, a șasea la vânătoare, toate laolaltă numai pe seama domnului de pământ; a șaptea zi e a lui Dumnezeu. Apoi, judecă, preadrepte împărate, cu ce o să trăim noi? Și de unde să mai plătim dările?”.  Diplomat, Iosif învățase câteva vorbe în limba acestor iobagi care-l năpădeau cu jalbele lor, și, îndemnându-i: „Scoală, scoală!”, le promitea: „Oi căuta... oi căuta...”. Toți se ridicau și, cu capul plecat, petreceau cu privirea „delegația” imperială. Mai pe marginea mulțimii, moștenitorul tronului Mariei Tereza zări un bărbat pe care n-a mai fost nevoie să-l îndemne să se ridice. „Era un bărbat în puterea vârstei, cu fața smeadă și ochi de cărbune, care se trăsese mai la o parte și privea peste frunțile plecate. În țundra lui de culoarea țarinii, cu capul gol, purtând la tâmplă șuvițele părului împletite, rămăsese în picioare sub revărsarea luminii de amiaz, pregătit pentru o întâlnire care trezise în inima lui chinuită un val de nădejde. Rămăsese în picioare și ținea în mână jalba iobagilor din Vidra, Albac, Cărpiniș și Râul Mare, pe care i-o scrisese cu slove latinești un cărturar maghiar din Abrud, Samuil Marczi.
Împăratul s-a apropiat de iobagul acela cu fruntea frumoasă și căutătură ageră și i-a pus o mână străvezie, încărcată de inele, pe umărul aspru și noduros ca un trunchi de gorun. Doi oameni, veniți din lumi deosebite, se întâlneau la o margine de drum, iar între ei nimic nu era asemănător, nici portul, nici chipul și nici graiul. Unul avea ochii albaștri ca smalțul porțelanurilor scumpe, celălalt căutătură adâncă, asemenea umbrelor de taină ale pădurii; unul, în haina lui de mătase cafenie, cu horbotă  pe grumaz și cu perucă albă, părea o păpușă din vitrină, ținută sub sticlă; celălalt, în straiul lui mițos de păr zburlit, semăna cu un urs stăpânind împărăția codrilor; unul, zâmbind, ungea cuvintele cu miere; pe când vorba scurtă a celuilalt – ca o izbitură de fulger – parcă rupea bucăți din stâncă.
- Cum te numești?, a întrebat cu glas dulceag împăratul.
- Ursu Nicula din Albac – a răspuns iobagul, înfățișându-i jalba muntenilor. Împăratul a întins mâna cu un gest amintind mișcările acelea obosite, de studiată și prețioasă grație, ale pavanei, dansul preferat al nobililor și împăraților de demult, care își mai purta trena cu nostalgie și în saloanele celui de la oprsprezecelea veac.
Acesta a fost cea dintâi întâlnire a lui Horea cu Împăratul Iosif al II-lea, și ea a rămas fără folos, după cum nici cele de mai târziu n-aveau să fie mai  norocoase”.
Să consemnăm că, în acel moment, Horea avea 42 de ani, iar Iosif al II-lea, 32 de ani, acesta mai având de așteptat 7 ani până în 1790, anul în care moare Maria Tereza, și fiul ei se urcă, oficial, pe tron. Ce s-a întâmplat, în continuare, este tocmai efectul indiferenței Casei Imperiale de la Viena la numeroasele jalbe primite, în cazul de mai sus, de asemenea, celor aduse de către moți chiar în fața luminaților împărați din Palatul Schonbrunn din Viena. În bătaia de joc a stăpânilor, iobagii au rămas cu sărăcia lor și cu cânteul: „Câte rele-or dat de mine/ Naiba le mai știe spune!/ Câte rele-oi mai păți/ Numai naiba le-o mai ști”. Asta, până când...
Furia mulțimii revărsate
Cu toate încercările celor câteva căpetenii ale moților, care purtaseră jalbele la Viena (Horea, Cloșca și Crișan), a rămas totul neschimbat. În acestă viață chinuită a apărut o rază de lumină când, în 31 ianuarie 1784, Împăratul Iosif al II-lea a emis un Decret prin care iobagii se puteau înrola în armata imperială (Viena avea nevoie de trupe, în ideea de a ataca Poarta, care stăpânea mai multe țări din Europa ). Cum iobagii au asaltat cu miile centrele de recrutare pentru a se înscrie ca voluntari în armata austriacă, nobilii s-au sperit, fiind convinși că rămân fără forță de muncă și, cu acordul tacit al Casei Imperiale, au acționat, oprind acest aflux spre înrolarea în armată. În consecință, Guvernatorul Transilvaniei, baronul Samuil Brukenthal, a declarat întrega conscripție (înscriere anuală în rândurile rmatei; recrutare, înrolare) fără valoare, poruncind țăranilor să se întoarcă la viața de sclavi de mai înainte.
Deși revolta mocnea încă din 1782, manifestată prin agresiuni asupra negustorilor armeni, dar și incendieri în diferite comitate, vestea anulării conscripției a constituit scânteia care a aprins vâlvătaia din Apusenii moților. Exploatând prilejul adunării mulțimii de la Brad, cu prilejul târgului din 28 octombrie 1784, Gheorghe Crișan, din porunca lui Horea, a mobilizat din fiecare sat 4 – 5 bărbați pentru o întâlnire, pe 31 octombrie, la Masteacăn, nu departe de Brad. Strângându-se 500 - 600 de țărani din Zarand, Hunedoara și Munții Abrudului, Crișan le aduce vestea precum că Horea s-a întors de la Viena cu un ordin clar din partea Împăratului ca țăranii să primească arme, înrolați în armată, scăpând astfel de iobăgie.
Cu această nouă atitudine, masa de moți se pune în mișcare, valul cuprinde gloata care mărșăluiește spre Alba pentru a se înscrie în registrul de voluntari. În satul Curechiu, unde au înoptat în drum spre Alba Iulia, Crișan și mica lui „oaste” dau pentru prima dată piept cu stăpânirea:  autoritățile comitatului Zarand încearcă să-l aresteze pe Crișan și să împrăștie mulțimea, fapta întorcându-se împotriva lor: doi subprefecți și garda militară au fost prinși de țărani și omorâți. Tăvălugul pornise la vale, adunând în fluviul  lui râuri de țărani obidiți, revărsate peste tot unde ajungea ecoul răscoalei. Izbucnită la 2 noiembrie 1784, în Zarand, răscoala cuprinde repede Munții Apuseni, comitatele Hunedoara și Alba, trecând și în comitatele Turda, Cluj, Sibiu, amenințând să cuprindă întreaga Transilvanie.
Dezvoltată pe o arie mare din Transilvania, răscoala din 1784 avea, inițial, obiective sociale, ținta fiind nobilimea, pentru eradicarea privilegiilor acestei caste nobiliare și schimbarea societății medievale, ulterior, acestea devenind și naționale, răsculații din Zarand și Munții Apuseni fiind în majoritate români. Caracterul social al revoltei este demonstrat și de ultimatumul trimis de Horea, la 11 noiembrie, nobilimii din Hunedoara asediată de revoluționari: „Nobilul comitat, împreună cu toți stăpânii de moșii și cu toată seminția lor, să jure pe cruce; nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi o slujbă să trăiască din aceea. Nobilii stăpâni pe moșii să părăsească odată pentru totdeauna moșiile  nemeșești. Și ei să plătească dare ca poporul de rând. Dacă comitale și nobilii stăpâni de moșii se vor învoi la aceasta, țăranii le făgăduiesc pace, iar semnul păcii să ridice pe cetate, pe la marginile orașului, pe prăjini cât mai înalte, steaguri albe”.
Până să fluture steagurile albe pe zidurile Devei – unde n-au fluturat niciodată – țăranii răsculați, dându-și frâu liber descărcării urii și  obidei adunate de generații și generații, și-au vărsat focul pe nobilii din localitățile pe unde a ajuns furtuna răscoalei și care n-au mai avut timp să fugă din calea răzvrătiților. Documentele vremii arată – o adevărată cronică a revoltei – devastarea brutală a conacelor nobiliare, în furia lor dezlănțuită, masele de țărani îi ucideau pe nobili, pe preoții de rit catolic. La Abrud au sfărâmat porțile închisorii și au eliberat iobagii ținuți în lanțuri; au pătruns în casa orașului (administrația) unde au strâns la un loc diplomele cu privilegiile nobililor domni de pământ și le-au dat foc; pe nemeși i-au urmărit și în turnul bisericilor unde încercau să se ascundă. În unele localități, deși confuzi la început,revoltei țăranilor români li s-au alăturat și țărani unguri și sași, având țelul comun – asuprirea austriacă.
Atât pentru Curtea de la Viena cât și pentru nobilimea din Transilvania, situația devenise periculoasă, trensformată într-un strigăt de disperare și de trecere la contraatac. Pentru a câștiga timp, autoritățile militare și civile au semnat armistiții cu răsculații la Tibru, Valea Bradului și Sălciua. După unele succese la Brad (27 noiembrie), Lupșa și Râmeț (28 noiembrie), la 7 decembrie 1784, la Mihăileni, răsculații au fost depășiți și înfrânți. În aceste condiții, iarna punând piedici luptei țăranilor, Horea a cerut oamenilor să se retragă la casele lor până la primăvară. În acest fel, fără a se intui deznodământul ce se apropia cu pași repezi, capii răscoalei își pecetluiseră soarta, Zeița Fortuna îndepărtându-se de cei trei  și de idealurile acestora.
Trădarea și arestarea
Cu nădejdea în reluarea răscoalei, când timpul și condițiile vor permite, capii moților răzvrătiți au luat calea munților și pădurilor, ascunzându-se de poterele care plecaseră deja în căutarea lor. Horea era împreună cu Cloșca, celălalt, Crișan, alegând un alt drum de a se feri din calea patrulelor. Nobilii izgoniți de pe moșiile lor și scăpați cu viață, se întorceau la conace, unele incendiate, dar tot mai simțeau în trup, mult timp de acum încolo, frica de moartea ce-i stăpânea odată cu năvălirea țăranilor peste ei. Dincolo de aceste preocupări, Baronul Brukenthal a dat ordin să fie prins Horea și să-l aducă în fiare la judecată. Împăratul Iosif al II-lea, cel care, în mod mincinos îi promisese lui Horea că cererile din jalba lui vor fi satisfăcute, minte din nou, dând spre publicare un text în gazeta „Wiener Zeitung”, în care, printre altele, scrie: „După măsurile militare ce s-au luat, iobagii răsculați au fost convinși de episcopii lor despre rătăcirea în care căzuseră, întorcându-se în satele lor, fără să se întrebuințeze împotriva lor forța și fără vărsare de sânge. Și și-au recunoscut cu părere de rău greșeala, iar acum dau o mână de ajutor pentru prinderea sceleratului de Horea  și a soților lui care au fugit în munți și prin păduri”.
Doar chestia cu ajutorul pentru prinderea „sceleratului” conținea un adevăr, dar un adevăr al trădării. De ce? Pentru că, în scopul căutării și prinderii căpeteniilor răscoalei, autoritățile s-au folosit de trădători, apelând la pădurarul Anton Meltzer din Abrud, după ce nobilii puseseră pe capul căpeteniei un premiu de 300 de galbeni. Meltzer a chemat 7 români din Râul Mare, care cunoșteau munții și care se puteau apropia de Horea dându-se a prieteni. După mai multe zile de căutări, luni, 27 decembrie 1784, găsind urme pe zăpadă, acestea i-au dus pe cei 7 la micul adăpost de lângă o scorbură de copac din codrii Scorocetului. Prefăcându-se că sunt după vânat, după mai multe schimburi de vorbe „prietenești”, „gonacii” au sărit pe cei doi, punându-i la pământ, cu toată împotrivirea acestora, apoi i-au legat și au plecat cu „trofeul” trădării la stăpânire. N-au trecut multe zile și, pe 30 decembrie 1784, tot ca urmare a unei trădări a unor țărani din Cărpiniș, în fruntea cărora se afla preotul Moisă, a fost prins și Crișan.
Cu roata, pe Dealul Furcilor
Legați în lanțuri, cei trei au ajuns în închisoarea din Alba Iulia, încarcerați separat, în condiții de securitate maximă, în așteptarea condamnării. Pentru cercetarea desfășurării răscoalei și a capilor acesteia, Împăratul de la Viena a ordonat constituirea unei comisii de anchetă condusă de contele Anton Jancovitz. Interesantă era atitudinea celor două părți care hotărau mersul anchetei: Împăratul dorea o judecată fără maltratări, având interesul să nu ațâțe din nou iobăgimea, de asemenea, să-i încurajeze pe țărani  să se întoarcă la casele lor; nobilimea locală, în majoritate ungurească, dimpotrivă, era pusă pe răzbunare, vrând pedepse maxime.
Chiar dacă fiecare tabără (Viena și Transilvania) vedea puțin diferit procesul căpeteniilor răscoalei și a sutelor de țărani arestați, cel puțin pentru Horea, Cloșca și Crișan, pedeapsa era dictată de către Împăratul Iosif al II-lea: „În privința lor în orice caz trebuie să dea un exemplu convingător, și așa fel regizat ca acești răufăcători să fie purtați nu numai printr-una, ci prin mai multe localități, pe unde și-au săvârșit cele mai mari ticăloșii, și arătați poporului de rând și complicilor de ei amăgiți ca o înspăimântătoare pildă, și apoi la o zi dinainte anunțată să fie executați într-un chip spectacular, într-un loc capital, unde să se poată strânge un număr cât mai mare de supuși, și unde sunt și cele mai neastâmpărate capete. Execuția să se facă sub autoritatea Comisiei, ca supușii să vadă și să fie convinși, că aceasta e într-adevăr voința mea și nu numai a Guvernului sau a dregătorilor comitatului”. Ca să vezi, până la urmă Împăratul de la Viena și-a dat arama pe față, cum se spune în popor!
Ca efect al ordinului Împăratului, pe 26 februarie a fost pronunțată sentința lui Horea și Cloșca (Crișan se spânzurase în celulă pe 13 februarie), sentința fiind condamnarea la moarte prin tragere pe roată, trupurile lor urmând a fi dezmembrate și expuse în diferite părți din Munții Apuseni, ca un avertisment pentru cei care mai visau la vreo revoltă împotriva stăpânirii. Data execuției a fost fixată pe 28 februarie 1785, la Alba Iulia, pe Dealul Furcilor (astăzi Dealul lui Horea). De față erau, aduși cu forța, pste 3000 de români din peste 400 de sate din cele patru comitate apropiate, unde au avut loc cele mai importante evenimente în zilele revoluției.
În fața mulțimii înmărmurite, obligată să asiste la acel supliciu, contele Jankovitz,cu o voce de gheață, imperturbabil, anunță sentința, după ce a înșiruit faptele săvârșite de acuzați, cuvinte care zburau neauzite pe lângă urechile mulțimii, deoarece țăranii înghesuiți pe Dealul Furcilor ca să fie martori la greaua pedeapsă a conducătorilor revoltei, știau prea bine motivele pentru care cei trei au pornit răzmerița, cât și ceea ce au făcut ei, personal. Doar că aceste gânduri nu mai contau în momentul în care călăul, ridicând roata morții, a izbit cu putere trupul lui Cloșca, aproape centimetru cu centimetru, fiind chinuit, în mod barbar, timp de o oră, cu 20 de lovituri, după care i s-a dat lovitura de grație. A urmat Horea, care și-a dat duhul mai repede, după lovitura cu roata în piept. Acest peisaj tulburător, cu cei doi eroi frânți în bucăți, apoi despicați pentru a fi expuși prin sate, sub privirile îngrozite ale țăranilor aduși cu arcanul, dar și sub alte priviri, de bucurie și satisfacție, cele ale nobilimii, venite să asiste la „revelația” învingătorilor, va rămâne ca amintire a ultimei execuții prin tragerea pe roată din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, după acest eveniment pedeapsa fiind abolită din Codul Penal austriac.
Dincolo de acest supliciu din ziua de 28 februarie 1785, lacrimile nu s-au uscat mult timp pe obrazul țăranilor din Munții Apuseni. Drama lor se scria cu sânge și cu lacrimi și după 28 februarie 1785. O parte dintre cei care au participat la răscoală, care au fost prinși în timpul evenimentelor bulversante, au fost executați de nobilimea maghiară, fără judecată, ca drept răzbunare. Cei întemnițați au avut norocul că, în urma unui Decret imperial de amnistie pentru toți participanții la răscoală, au fost eliberați. Pentru cei considerați mai periculoși (după ce criterii?) s-a luat măsura deportării acestora în arii mai îndepărtate de Apuseni (Banat, Maramureș). Deși, în urma răscoalei, Împăratul a emis câteva decrete cu rolul de a le ușura situația economică, mare scofală nu s-a realizat, țăranii rămânând cu statutul de iobagi până la Revoluția de la 1848.
Din punct de vedere istoric, Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan a avut un rol semnificativ în cristalizarea conștiinței naționale a moților din Apuseni, cu reflectare în viitor, pregătind terenul marilor evenimente de la 1848 și 1918.
Din punct de vedere al lecției pentru românii contemporani, indiferent de statutul social și politic al fiecăruia dintre noi, cred că Răscoala de la 1784, privită prin componentele ei principale: cauză-efect-manifestări ostile, poate fi înțeleasă și ca un avertisment pentru clasa politică sfidătoare și coruptă, principiu sintetizat prin înțelepciunea acestor versuri de la moții lui Horea: „Cât a fost Horea-mpărat,/ Domnii nu s-au desculțat,/ Nici în pat nu s-au culcat,/ Prânz la masă n-au mâncat...”.
Atenție, domnilor!

GEO CIOLCAN