Ce-a ajuns DGIA!

Acest capitol al serialului de față nu era programat pentru a fi scris. Din ce cauză? Foarte simplu: nu are legătură cu volumul de la care a luat naștere serialul jurnalistic de față, ,,O lume în criză”, scris de colonelul (r) Florian Gârz. Nu are legătură directă cu autorul cărții amintite, mai bine zis, cu funcția îndeplinită de domnul Florian Gârz atît cît a fost ofițer activ al Forțelor Armate ale României Socialiste – în cadrul fostei DIM (Direcția de Informații Militare), apoi ca atașat militar în cadrul Ambasadelor României de la Londra, Beijing și Ankara.

Chiar și cu aceste legături indirecte, dar concludente, capitolul de față nu-și avea locul și rostul în acest context dacă... dacă nu aș fi fost ,,bombardat” cu telefoane de la anumiți ofițeri în rezervă ai Armatei Române, care, parcă înțeleși apriori, m-au chestionat cam în felul următor: ,,Domnule, ne place cum interpretezi textul cărții «O lume în criză», mai ales că multe dintre problemele abordate le treci prin propriul filtru de gîndire și elocință, împrumutîndu-le o nuanță și tonalitate complementare celor pe care le-a dat autorul textelor respective din carte. Totuși, avem o întrebare: cum de iei de bune toate informațiile din cartea domnului colonel Florian Gârz? Unele dintre acestea pot avea implicații cu anumite schimbări de percepție în mediul istoriografiei românești postbelice. Nu-ți e teamă că unele dintre ele (poate cele mai răsunătoare, date ca inedite) pot fi eronate, sau, mai rău – inventate?“.

Dacă, telefonic, le-am răspuns pe loc, accentuînd intuiția personală în bunele intenții ale domnului colonel (r) Florian Gârz, bazîndu-mă pe probitatea și morala unui ofițer de informații, care nu se joacă nici cu cuvintele, nici cu morala și cu răsturnarea tablei de valori reale ale membrilor unei societăți, punînd în prim-plan respectarea Jurămîntului Militar, adăugînd că multe date și situații din carte le verific din surse oficiale, acum, în scris, sînt obligat să-mi dezvolt argumentele printr-o  contraargumentare tot ca efect intim la o altă ,,împunsătură” a acestor  moraliști de ocazie. În final, pentru a-mi diminua încrederea (sperau ei) în judecata și relatarea unui fost ofițer de informații militare, mi-au dat un fel de „lovitură de grație”, replicînd: ,,Ați auzit de cazul generalului Gherghe? Gherghe a fost arestat pentru delapidare. Unde mai sunt moralitatea și credibilitatea unui ofițer de informații?”...

Atît mi-a trebuit – pronunțarea numelui generalului-locotenent (r) Iulian Cristian Gherghe, fost director adjunct al Direcției Generale de Informații a Apărării, acuzat că ar fi delapidat 179.470 de dolari din fondurile Serviciului Secret al Armatei, într-o corelație nefericită cu numele autorului cărții ,,O lume în criză”, colonel (r) Florian Gârz – mi-a detonat capsa confruntării imposturii cu realitatea cinstei, corectitudinii și devotamentului cu hoția pură, cu interesele personale puse înaintea intereselor Statului, cu trădare, în final, a hainei militare și a Jurămîntului Militar. Din aceste ciocniri de valori și non-valori s-a născut acest capitol.

Colonel (r) Florian Gârz.

Absolvent al Academiei Militare din București, ofițer în Direcția de Informații militare (DIM), expert în analiza informațiilor și șef al Secției de analiză-sinteză aI DIM, lucrînd în atașatura militară la Londra, Beijing și Ankara, apoi, după trecerea în rezervă, consilier pe probleme de siguranță națională în diverse departamente ale Președinției României. Este autor a peste 40 de volume încadrabile la capitolul ,,literatură de informare”.

General-locotenent  (r) Iulian Cristian Gherghe.

Pînă nu demult era locțiitorul generalului Marian Hăpău, directorul DGIA. În luna martie a acestui an a fost arestat preventiv pînă pe 17 iulie, motivul fiind, conform unui Comunicat al Parchetului: ,,În fapt, s-a reținut că, la data de 27.11.2018, inculpatul Gherghe Iulian Cristian, care avea calitatea de locțiitor al șefului DGIA, și-a însușit, fără drept, suma de 179.470 USD din fondurile ce aparțin acestei structuri militare, scop în care a falsificat și folosit mai multe înscrisuri oficiale. Prejudiciul material cauzat a fost recuperat în întregime în cursul urmăririi, de către inculpat, prin restituirea sumei sustrase”.

Mai pe înțelesul tuturor spus, domnul general, tocmai unul din fruntea structurii de informații militare, numit pe acest post și plătit gras din cei 2% din PIB alocați Armatei, a furat banii din fondurile Serviciului Secret al Armatei, fonduri destinate pentru situații de criză și război. Cu acești bani și-ar fi achiziționat un teren în Corbeanca, pe care și-a ridicat o vilă. Ajuns în arest, Iulian Gherghe a dat vina pe șeful său, generalul Hăpău, susținînd că acesta ar fi delapidat cei aproape 180.000 de dolari, acuzînd că, de-a lungul timpului, din același fond special au fost sustrase sume și mai mari... Vorba domnului Chiriac, la „Antena 3”:  ,,Despre ce vorbim noi”? Păi, noi vorbim, cu subiect și predicat (inclusiv cu virgula dintre aceste două părți de vorbire) despre hoția în haine de general, în principal, și, în secundar, despre ineficiența Seviciului Secret al Armatei, care n-a fost în stare să descopere chiar în sînul propriei familii, timp de 3 ani, o fraudă de 180.000 de dolari, fraudă făcută, cu ajutorul unei ștampile, cu semnătura comandantului destinată... felicitărilor!

Acum vine bomba secolului, un fel de bomboană pe colivă, cînd, în urma faptei penale de mai sus, Curtea Militară de Apel București, picurînd din ochii legați ai Justiției lacrimi invizibile, a rezolvat într-un mod original cazul Gherghe: după ce a recunoscut că a delapidat 179.470 de dolari din fondurile operative ale Direcției Generale de Informații a Armatei, al doilea om din serviciul secret al MApN, pe numele lui – Iulian Cristian Gherghe, general, a primit o pedeapsă demnă de rîsul curcilor! Citiți: ,,În temeiul art.93 alin.2 lit.b) din C.pen., impune inculpatului general maior (r) Gherghe Iulian Cristian să execute obligația care constă în frecventarea unui program de reintegrare socială derulată de către Serviciul de Probațiune Ilfov sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate în legătură cu importanța respectării normelor legale privitoare la norma de desfășurare a raporturilor de serviciu. În temeiul art. 404 alin. 2 din C.pr.pen. și art.93 al.3 din C.pen., pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 70 de zile lucrătoare în cadrul uneia din următoarele instituții, la alegerea consilierului de probațiune: Primăria comunei Cornetu și/sau Școala Gimnazială nr. 1 Cornetu”.

Pentru furtul a 180.000 de dolari, generalul Gherghe va da cu mătura sau cu mopul 70 de zile. O zi pentru 11.428 dolari. Halal Tribunal! Halal DGIA!

Cum vedeți, acum, diferența dintre fosta Direcție de Informații Militare și actuala Direcție Generală de Informații a Armatei? Dar diferența dintre ofițerii care au activat în vechea DGI și cei care activează astăzi în DGIA? Din aceste diferențe fundamentale rezidă personalitatea și verticalitatea domnului colonel (r) Florian Gârz și, bineînțeles, credibilitatea sa, și imposibilitatea de a-l încadra în rama de coceni a maleficului Gherghe, zis mop...

Neocolonialismul american

După explicația necesară din prima parte a acestui episod, operațiune ce reliefează și mai pregnant importanța cărții ,,O lume în criză”, prin prisma însușirilor și caracterului autorului acesteia, a venit timpul să ne întoarcem la ,,oile” noastre, la americani și la America. De data aceasta, în sănătosul stil al scoaterii la lumină a unor etape și fapte din activitatea regimurilor și personalităților care au condus, în cei peste 200 de ani, SUA, vom aborda o problematică puțin considerată anacronică, dacă nu chiar derizorie – neocolonialismul. Pentru înțelegerea literară a acestui substantiv, propun să deschidem Dicționarul și să cităm o parte a definiției, necesară edificării intenției declarate: ,,Politică a unor state dezvoltate care are drept obiectiv continuarea, în forme și cu metode noi, a exploatării economice a fostelor colonii, devenite state suverane, și asigurarea dominației lor politice prin așa-zisul «ajutor» economic sau militar, atragerea noilor state în zonele monetare ale fostelor metropole sau în blocuri militare, constituirea de guverne-marionetă, fărîmițarea politică, provocări etc.”.

Dovedindu-se un analist inteligent al întregului spectru socio-economic din diferite părți ale lumii, cu specificul fiecăruia, autorul cărții ,,O lume în criză” ne provoacă încă o dată la un act ingenios – recursul la Istorie – de data aceasta obiectivul întoarcerii în trecut fiind un capitol din viața unor popoare, aproape uitat – NEOCOLONIALISMUL – cu precursorii săi, Colonizarea și Decolonizarea. Pătruns de necesitatea tratării acestui subiect, și sigur pe informațiile pe care le deține, colonelul (r) Florian Gârz ne introduce vijelios în temă, ,,decretînd”: ,,Colonialismul a fost, în viziunea unor analiști obiectivi, printre care m-aș bucura să mă număr, cea mai inumană, mai criminală, mai devastatoare și mai bestială forță de dominație. A fost o crimă odioasă împotriva umanității, fapt pentru care fostele metropole deținătoare de imperii coloniale nu vor pune niciodată în lumină adevărata esență a colonialismului. Apologeții colonialismului îl asimilează cu «rolul civilizator al Occidentului în lumea popoarelor sălbatice»”.

După cum ne demonstrează Istoria, frazele de mai sus le putem interpreta ca pe o definiție de suflet a autorului referitoare la acest flagel mondial, ridicat la rang de ,,catalizator al civilizației popoarelor”. Așa cum am învățat și la școală, nașterea imperiilor coloniale a început odată cu marile descoperiri geografice din Secolele XV-XVI, primele puteri coloniale fiind Spania și Portugalia, urmate de Olanda, apoi de Anglia. Înscriindu-se ca un nonsens în dezvoltarea societăților umane, descoperirile geografice au creat o crevasă adîncă între descoperitori (cuceritori) și ,,Lumea Nouă”, cea care, fără voia ei, s-a transformat în teritorii de exploatare și teatre de măcel pentru stăpînii veniți de aiurea.

Pentru a veni cu aplicația jurnalistică la subiectul number one al acestui serial – Statele Unite ale Americii – să plasăm efectul colonialismului în sfera de acțiune a acestui stat. Aflăm astfel că peste 15 milioane de africani au fost răpiți și vînduți ca sclavi în America de Nord și America de Sud. Pentru a-și crea cadrul oficial de asuprire a altor popoare, SUA – ,,cea mai desăvîrșită democrație a lumii” (cum o definește autorul) – a consfințit sclavia prin Constituție, această degradantă practică inumană fiind activă pînă în 1864. Mai mult decît atît, luîndu-l pe Dumnezeu martorul lor (ce imensă blasfemie), americanii au avut tupeul să introducă în predicile din biserici sloganuri de genul: ,,Dumnezeu i-a făcut pe negri să-i slujească pe albi”.

Ce comentariu mai poți face după aceste ,,precepte biblice” americane, mai ales, în raport cu ,,farul democrației mondiale – SUA”?

După ce autorul cărții ,,O lume în criză” ne lămurește cum a fost cu  barbaria colonizării, făcîndu-ne (pe cei apți de asemenea sentimente) să trăim, imaginar, drama acelor milioane de oameni ,,vinovați” doar de culoarea ne-albă a pielii, ne poartă pașii printr-o perioadă mai luminoasă a omenirii – decolonizarea, etapă ce durează de peste 70 de ani, fiind departe de a se fi încheiat. În sprijinul afirmațiilor domniei sale, autorul citează din lucrarea ,,Scurtă istorie a decolonizării”, scrisă de doi autori germani –  Jan C. Iansen , cercetător la Institutul german de istorie, și Jurgen Osterhammel, profesor de Istorie comparată al Universității din Konstanz, carte ajunsă în mîinile domnului Florian Gârz, în 2019, în traducere în engleză.

Procesul decolonizării popoarelor a avut loc, în proporție considerabilă, între anii 1945-1975. Acest act major, de a repune în drepturile sale legitime statele-colonii, nu a fost floare la ureche. Există date care atestă că, în anul 1914, 56% din populația globului se afla sub jug colonial. În cifre, în anul 1938, aproximativ 644 de milioane de oameni trăiau în colonii, protectorate și țări dependente. În viziunea autorilor citați, decolonizarea constituie unul dintre cele mai dramatice procese din istoria modernă a lumii, care a dus la dispariția – ca formă politică – a imperiilor, avînd la bază concepția rasială.

Pentru statele care au pierdut colonii, impactul resimțit le-a dezechilibrat stabilitatea economico-financiară, și nici cu starea psihologică nu stăteau prea grozav. Imaginați-vă schimbările majore săvîrșite pe plan mondial, dacă pînă în 1962 s-au eliberat de sub dominația colonială peste 50 de națiuni, cu o populație de peste 1,6 miliarde de locuitori și cu un spațiu terestru de 40 de milioane de kilometri pătrați. În acest context unic de modificare a stării de fapt a zeci de state s-au creat două tendințe și atitudini antagoniste: în timp ce țările eliberate de sub jugul colonialismului încercau noua cale de dezvoltare, punînd accent pe propriile forțe, fostele puteri coloniale, nemulțumite de pierderile suferite, se aflau în căutarea și descoperirea de noi căi, în vederea subordonării – sub o formă voalată – națiunilor care le scăpaseră din mînă: într-un cuvînt, căutau metode de reînviere a colonialismului.

Aceștia au fost germenii neocolonialismului.

Analiștii politici europeni consideră războaiele purtate de SUA în Coreea de Nord (1950-1953) și în Vietnam (1965-1973) ca fiind tipice forme de război colonial, percepute chiar ca fiind cele mai distructive forme de neocolonialism. Distrugerile materiale masive și pierderile de vieți omenești (peste 8 milioane de oameni), sînt elemente care vin în sprijinul caracterizării de mai sus. Ca dovadă a neocolonialismului sînt și exemplele cu războaiele izbucnite imediat după decolonizare în țări ca: Angola, Congo, Mozambic, Nigeria și în alte zone ale globului. În anul 1945, cînd Europa mai fumega încă în urma cataclismului adus de cel de-al II-lea Război Mondial, a luat ființă Organizația Națiunilor Unite, cu 51 de state, organizație internațională guvernamentală, în scopul menținerii păcii și securității mondiale, asigurării relațiilor de prietenie dintre state și colaborării internaționale. Potrivit documentului de bază semnat de toate cele 193 de state cît numără, astăzi, ONU, această organizație are misiunea de a asigura ,,pacea mondială”, ,,respectarea drepturilor omului”, ,,cooperarea internațională” și ,,respectarea dreptului internațional”. Cum, însă, de la teorie la practică este o cale lungă, în ultimele decenii rolul ONU a devenit mai mult decorativ, din cauza unor mari puteri, în frunte cu SUA, care nu dau doi dolari găuriți pe Carta ONU (a se vedea Irak, Afganistan, Libia, fosta Iugoslavie – în acest secol, și Vietnam și Coreea de Nord – în secolul trecut).

Apropo de Organizația Națiunilor Unite și de neocolonialism, în anul 1960, la cea de-a XV-a sesiune a Adunării Generale a acestui for internațional, blocul statelor comuniste din Europa de Est a propus adoptarea unei Declarații privind abolirea totală a colonialismului din întreaga lume. Deși propunerea a fost votată de majoritatea covîrșitoare a statelor membre, sfidînd Carta pe care înaintașii lor o semnaseră la 26 iunie 1945 la San Francisco, statele care mai aveau colonii sau cele care pregăteau etapa neocolonizării s-au opus cu vehemență.

Pentru a înțelege mecanismul decolonizării și al neocolonizării, astăzi, cînd evenimente de alt gen țin capul de afiș al calendarului politic al lumii, în cartea în cauză ni se explică schema aplicată de aceste transformări majore, plecînd de la principiul fundamental al dreptului popoarelor de autodeterminare, născut după încheierea Primului Război Mondial și recunoscut de Conferința de Pace de la Paris, din 1919. Respectînd litera cărții ,,O lume în criză”, adăugăm la cele de mai sus că: ,,recunoscute la Conferința de Pace de la Paris, din 1919, dar nu și pentru popoarele din colonii, ci numai pentru cele albe, din Europa”. Iată, deci, discriminarea este perpetuată chiar și sub stindardul unei Conferințe de Pace (era ,,firesc”, spun eu, odată ce greutatea semnăturilor pe documentele acestei întruniri speciale veneau din partea Marilor Puteri interesate de menținerea unui statu-quo asupra acestor state). Acolo unde decolonizarea s-a înfăptuit, începînd cu războiul de eliberare a coloniilor albe americane, din perioada 1976-1983, decolonizarea a îmbrăcat, de regulă, forme violente.

Pentru a elucida sintagma uzitată ,,colonii albe”, plecînd de la demonstrația Statelor Unite ale Americii, cărora li se alătură țări precum Australia, Canada și Noua Zeelandă, ni se reamintește de masivele emigrări ale populației ,,albe” din Europa, o cifră care depășește 70 de milioane de oameni. ,,Îmbogățirea și dezvoltarea «coloniilor albe» a început cu masacrarea majorității populației autohtone și acapararea pămînturilor acestora”. Teoretic, s-a mimat grija față de națiuni, indiferent de mărimea lor și de situarea geografică pe globul pămîntesc. De pildă, la 21 august 1941, președintele SUA, Franklin Delano Roosevelt și premierul Marii Britanii, Sir Winston Leonard Spencer Churchill, au semnat Carta Atlanticului, în care s-a stipulat dreptul popoarelor la autodeterminare și autoguvernare. Aiurea! Idem cu respectarea, din doi în doi, a Cartei ONU, Carta Atlanticului n-a fost nici măcar studiată de cei în cauză, dar să și fie aplicată! Pentru că teorema încălcării propriului angajament se potrivește mănușă comportamentului SUA, Istoria ne arată realitatea: sub acoperirea unui slogan parșiv – lupta împotriva colonialismului – Statele Unite au comis crime care depășesc, în dimensiune și ferocitate, exploatarea colonială, în special în Asia de Sud-Est și în Peninsula Coreeană.

Perversitatea SUA, în materie de neocolonialism, întrece orice imaginație. Necunoscînd latina, limba din care avem zicerea ,,Patere quam ipse fecisti legem” (Suportă legea pe care tu însuți ai făcut-o), SUA, după ce au sprijinit lupta de eliberare a popoarelor din colonii, le-au încălecat din nou, prin implicarea Serviciilor în politica acestor state sau prin instalarea de baze militare. Exemple? Cu duiumul: după ce, în 1946, au acordat independența Filipinelor (colonie SUA din 1899), SUA și-a rezervat dreptul de a menține baze militare pe teritoriul acestei țări; după obținerea independenței, în fostele colonii ale statelor din Europa Occidentală au pătruns americanii, sub pretextul construirii de baze militare americane. Astfel, după cum apreciază cei doi autori germani amintiți mai înainte, ,,prin sistemul bazelor militare, americanii au transformat sistemul colonial clasic într-un sistem neocolonial”.

Istoria postbelică ne-a demonstrat că statele care au permis instalarea de baze militare pe propriile teritorii își pierd, într-o măsură considerabilă, independența, suveranitatea și integritatea teritorială. Se încadrează România în acest tip de stat? Cu certitudine – da! Mult trîmbițatele baze militare americane de la Deveselu, Mihail Kogălniceanu (Constanța), precum și cea în devenire de la Cîmpia Turzii, constituie un act de renunțare din partea Statului Român a unora dintre cele mai sfinte prerogative ale sale, consfințite ca atare în Constituția României: INDEPENDENȚĂ – SUVERANITATE – INTEGRITATE NAȚIONALĂ. Președintele României, Guvernul, Parlamentul, CSAT-ul, au cedat pîrghiile esențiale ale Statului Român în favoarea aliatului principal din NATO – SUA – aceasta, din punct de vedere militar – pentru că, în ceea ce privește economia, am pierdut de mult resursele Țării!

În timp ce alte țări parcurg faza neocolonialismului, România a pășit în faza primară – ajungînd colonia Statelor occidentale și a SUA...

(va urma)

GEO CIOLCAN