America – demontarea unui mit (4)
  • 21-09-2021
  • 0 Comentarii
  • 340
  • 1

Teama de un nou război mondial

Continuăm să răsfoim, fasci­nați de problematica de război
pe care ne-o propune autorul, spațiul tipografic în care desco­perim evenimente și întîmplări pe care le cunoaștem, dar sub alt unghi al Istoriei contemporane, sau unde avem posibilitatea să le descoperim sub unele interpretări la care nici nu ne așteptam. Cum tot acest amalgam de date, cifre și descrieri tipologice este mereu susținut de dovezi literare din surse încrucișate, cititorului avizat nu-i rămîne decît să-și ,,regleze“ tirul absorbției propriului bazin al cunoașterii, iar cei neavizați, curioșii care vor să nu rămînă închistați în cunoașterea scolastică, au prilejul să se afle în fața unui inedit pachet cu ,,bomboane de ciocolată” al căror gust îl simt cu adevărat numai aceia care sînt atenți și la... funda de pe cutia cu bomboane.

Cam în acest ritm atacăm astăzi, cu partea a IV-a, imensa bază de date și fapte generată de ,,O lume în criză”, carte a prolificului autor de analize și strategii geomilitare și geopolitice, colonelul (r) Florian Gârz, de la care ne putem aștepta oricînd la noi apariții editoriale, care să răstoarne învechitele și prăfuitele concepții și teorii asupra fenomenului global al dezvoltării lumii contemporane, cu latura ei cea mai distructivă – războiul generalizat.

Pentru că axa în jurul căreia ne învîrtim o constituie Statele Unite ale Americii, cu toate derivatele politice, sociale și militare care țîșnesc din magnitudinea acestui conglomerat de națiuni și avataruri, cărora, prin o așa-zisă lege a vaselor comunicante, li se contrapune (obligată de conjunctură) Uniunea Sovietică, Rusia de azi, aceste două țări vor apărea mereu pe cîntarul Istoriei, înclinînd balanța cînd într-o parte, cînd într-alta, așa cum vom vedea, în continuare.

Pentru a ne lămuri asupra norilor negri apăruți pe cerul Europei imediat după terminarea celui de-al II-lea Război Mondial, autorul ne face o demonstrație practică, în care introduce elemente din starea Uniunii Sovietice, victorioasă, dar cu mari probleme economice și sociale. Starea de fapt izvora din atitudinea (frica) lui Stalin, care se temea de un al treilea război mondial. Teama aceasta a dat naștere necesității păstrării unei forțe militare solide, deși economia țării era la pămînt și populația suferea de foame. Efortul economic în această direcție se traduce, la scara anilor ʼ50, într-un număr impresionant de oameni și tehnică militară, evaluate la 175 de divizii, sprijinite de un colos blindat de 25.000 de tancuri și de o forță aeriană la valoarea de 19.000 de avioane de luptă.

Păstrînd această forță militară strategică, factor potențial  de descurajare a Occidentului de a ataca din nou Uniunea Sovietică, Stalin a pus în practică o veche idee (dar greu de realizat, în contextul desfășurării războiului total), aceea ca un eventual viitor război mondial să nu se mai desfășoare pe teritoriul URSS. Coroborată cu forța militară existentă a Uniunii Sovietice, teoria de mai sus a dus la apariția unui pol  nou în raportul de forțe URSS-Occident, anume crearea ,,Grupului de forțe sovietice din Europa Centrală”, dislocat pe teritoriul Germaniei de Est pînă în anul 1994. Surprinderea Occidentului a avut puterea apariției unui taifun, Cancelariile guvernelor care-și lingeau încă rănile în urma războiului, după ce s-au dezmeticit cît de cît, au declanșat alarma europeană, urlînd ca din gură de șarpe: Uniunea Sovietică s-a pregătit să ocupe țările din Occident! Săriți să le apărăm!

Cei care au lansat acest strigăt mincinos nu se găseau în vreo eroare tactică sau strategică. Nu. Nemulțumiți de faptul că, în loc să-și savureze victoria, URSS plantează forțe militare în Europa, unele state europene au căzut în capcana întinsă de Statele Unite ale Americii, care au speculat naivitatea europenilor, asmuțindu-i asupra Uniunii Sovietice – țara care dusese greul războiului (așa cum bine s-a văzut în episodul anterior al acestui serial jurnalistic) – cerînd măsuri în contrapartidă, dar mult disproporționate de realitatea invocată. Căzînd în capcana întinsă de americani, europenii au uitat că, dacă URSS ar fi fost înfrîntă în cel de-al II-lea Război Mondial, soarta țărilor lor ar fi cunoscut cel mai tragic statut – desființarea acestora și repopularea cu neamuri germanice.

Dar iată cum ne prezintă noua arhitectură a Europei de după cea de-a doua conflagrație mondială ,,O lume în criză” și autorul ei, domnul colonel (r) Florian Gârz, ofițer de informații militare: ,,Grupul de forțe sovietice din Europa Centrală avea un efectiv general de 500.000 de militari și dispunea de 7000 de tancuri, 2.800 de mașini de luptă ale infanteriei, 900 de avioane de luptă și 300 de elicoptere”. Ca replică la această stratagemă sovietică, SUA și aliații ei occidentali au declanșat Războiul Rece și a fost creat NATO, cea mai mare concentrare de forțe armate din istoria Europei, care implica harta Europei din nordul Norvegiei pînă în estul Turciei.

Timp de peste 40 de ani pretextul pericolului Grupului de forțe sovietice din Europa a făcut din Statele Unite ale Americii stindardul ,,apărării păcii” în Europa, țel în numele căruia statele aparținînd structurii numită NATO cheltuie anual miliarde de dolari pentru a îngrășa Complexul Militar Industrial american, în timp ce, în unele țări din NATO, sărăcia este la ordinea zilei.

Conform principiului său de a respecta adevărul și numai adevărul, autorul demontează pretextul de mai sus al SUA, apelînd la ,,cel mai mare diplomat din istoria SUA” – Henry Kissinger, care, în 1994, susținea că ,,Stalin nu a avut niciodată intenția să atace și să cucerească Europa Occidentală”, motivînd printr-o logică pragmatică această susținere: ,,Reconstrucția URSS distrusă de război cerea eforturi uriașe, iar o confruntare cu SUA era ultimul lucru din lume la care se putea gîndi I.V.Stalin”. Dar, nu doar spusele fostului Secretar de Stat american vin să spargă monopolul minciunii americane, însăși Istoria consemnează fapte care schimbă optica aruncării ,,vinei” pe URSS, pentru așa-zisa intenție (întreținută, la foc mare, de americani) de  a ataca Europa Centrală.

Cuvîntul din carte devine dovada imprescriptibilă a Istoriei. Iată doar un mic exemplu: ,,În ceea ce privește invadarea și cucerirea Rusiei – din direcția Est – îmi informez cititorii că în anul 1215 – cînd în Anglia se redacta Magna Charta Libertatum, Rusia era cucerită de mongoli sub stăpînirea cărora a stat timp de 200 de ani. În Secolele al XII-lea și al XIII-lea, polonezii au cucerit Moscova de trei ori și i-au dat foc”. Dincolo de aceste date seci se pot face comentarii pe tema dată, comentarii în coloratura politică a celui implicat în dezbatere, dar nu pot fi eludate paginile Istoriei Națiunilor, scrisă cu sîngele a milioane de oameni căzuți în lupta pentru apărarea vetrei strămoșești...

O descoperire ciudată: anticomunism = nazism!

Imediat după formarea Uniunii Sovietice, pe cînd aproape nimeni nu bănuia liniile de dezvoltare a noului stat comunist, în conglomeratul statelor europene, Statele Unite ale Americii au pornit ofensiva împotriva comunismului, deși această mișcare politică și socială se întîlnea și în alte societăți umane de pe continent, și chiar mai departe. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, trecînd la o treaptă superioară de atacare a URSS, în timp de pace, America a inventat Războiul Rece – o traumă pe trupul Europei, care i-a măcinat resursele materiale și forța morală. În cadrul acestui fenomen nefast, SUA, prin totalitatea mijloacelor de influență și persuasiune de care dispunea Puterea de la Washington, a dezlănțuit o campanie furibundă împotriva comunismului, consemnată ca atare de presa vremii.

Știm cu toții, anticomunismul american era înălțat la rang de principiu de viață, se cheltuiau fonduri federale imense, în vederea atingerii țelurilor propuse, lupta aceasta devenind un fel de luptă pe viață și pe moarte. Citeam, pe vremea aceea, despre un fel de ghilotină deasupra poporului și, la cea mai mică abatere a cetățeanului american, privind neaderarea la lupta anticomunism, i se aplica ,,Legea Mc Carthy”, neiertătoare pentru fiii și nepoții ,,Unchiului Sam”.

Ce cunoșteam noi, în acele timpuri de contradicții radicale dintre cele două sisteme sociale mondiale, despre drama poporului american condamnat pentru ,,Mc Carthysm”, din imposibilitatea de a accesa informații de la surse directe americane, nu era decît o spoială de cunoaștere. A trebuit, iată, să dăm calendarul înapoi, pe mai multe decenii, și să citim ,,O lume în criză”, pentru a putea înțelege problematica funebră a acestui curent politic numit ,,Mc Carthysm”, promovat cu obstinație de statul american, în perioada altui surogat de tip american: Războiul Rece.

Citind din lucrarea academică ,,The untold history of the United States” (,,Istoria nespusă a Statelor Unite”), autori istoricii americani Oliver Stone și Peter Kuznick, Florian Gârz  face o descoperire senzațională: cei doi istorici fac o comparație uluitoare, asemănînd anticomunismul de tip american cu... nazismul! Extras din volumul celor doi istorici de peste Ocean, care au definit anticomunismul – practicat de către cercurile conducătoare de la Washington – ca fiind ,,,un fenomen toxic, similar nazismului, care a produs mult rău, atît societății americane cît și întregii lumi”. Aducînd argumente viabile, istoricii amintiți scriu că toți președinții SUA, începînd cu Harry S.Truman (1945) și terminînd cu George Herbert Walker Bush (1989), au practicat un anticomunism visceral.

Totuși, Istoria SUA îi menționează ca pe cei mai fanatici anticomuniști americani pe John Foster Dulles – supranumit ,,mîncătorul de comuniști”, fost Secretar de Stat al SUA între anii 1953 și 1959, și fostul senator republican Joseph Mc Carthy (cel care a bulversat societatea americană, răspîndind o concepție apropiată de nazism). Lor li se adaugă fostul director al FBI, pe o perioadă incredibil de mare (10 mai
1924 - 2 mai 1972), practic, pînă la moartea sa, adică 48 de ani, pe numele lui, John Edgar Hoover, individ comparat cu Heinrich Himmler (șeful poliției naziste SS). Cei doi istorici americani au menționat în cartea amintită – volum care a generat mare vîlvă în State, stîrnind polemici și controverse acide – că FBI-ul, pe timpul lui Hoover, a fost un „Gestapo american”.

Citind aceste nume și date, noi, românii, departe de drama poporului american, în care i-au adus cei numiți mai sus, bineînțeles, sub pulpana  guvernului de la Washington, le putem trata într-un mod superficial, crezînd că a fost vorba doar de impunerea unei idei politice în masa americanilor, aceea de a le forma un sistem de pîrghii propagandistice, cu scopul de a le îndoctrina o gîndire și un mod de acțiune anticomuniste. Din păcate, nu a fost așa. Scotocind prin literatura acelor vremuri, domnul colonel (r) Florian Gârz, prin cartea sa ,,O lume în criză”, ne aduce în față realitatea dureroasă pe care a trăit-o societatea americană ,,îmbolnăvită” de anticomunism. Și, unde credeți că a descoperit fostul ofițer de informații adevărul necunoscut nouă? Tot în istoriografia autorilor americani, acei autori, istorici sau analiști politici, care au avut curajul și deontologia profesiei să se implice în subteranele politicii americane și a da la iveală – dincolo de propaganda cu ,,cea mai democrată țară din lume” – crunta realitate din perioada Războiului Rece.

Unul dintre aceștia, cercetătorul  Yvan van den Berghe, într-o carte cu titlu semnificativ: ,,O istorie a Războiului Rece: 1917-1990”, arată impactul acestei perioade asupra populației americane, apreciind că viața a peste patru milioane de cetățeni americani (în special din mediile academic, intelectual și cultural), a fost perturbată (în cazuri fericite), pentru că, într-un mare număr de cazuri – prin izgonirea din serviciu și chiar prin expulzarea din țară a unor ,,comuniști periculoși” – viața acestora a fost total distrusă. Spectrul anticomunismului ameri­can plutea asemenea unei stafii peste întrega națiune americană. Doctrina ,,Mc Carthy”, inițiată de senatorul republican neofascist cu același nume, a răvășit societatea americană, cu precădere între anii 1951-1959,  cînd orice mișcare (încercare) cu nuanță comunistă sau social-democrată era distrusă din fașă.

Ca urmare a aplicării acestei metode de ,,purificare” a poporului american, mergînd de multe ori doar pe bănuieli, fără dovezi concrete, la peste 4.000.000 de cetățeni li s-au întocmit dosare, fiind trecuți pe celebrele ,,liste negre”, precum niște proscriși ai acelei societăți americane. Nu se poate ști pînă unde ar fi ajuns această politică fanatică – pentru că avea multe proptele oficiale – dacă emergenții acestei aberații politice nu ar fi avut nefasta inspirație de a încerca să „descopere comuniști” în rîndul forțelor armate ale SUA, ceea ce societatea americană n-a mai tolerat. Totuși, pînă la această împotmolire a ,,Mc Carthysm-ului”, J.Mc Carthy împreună cu șeful FBI, Edgar Hoover, au reușit să fabrice ,,dosare negre” la peste 430.000 de oameni din politica americană, dosare cu care se putea șantaja orice personalitate politică intrată în raza de acțiune distructivă a celor doi. Dacă reamintim îndelungata perioadă la șefia FBI a lui Edgar Hoover (o jumătate de secol, minus doi ani), în condițiile în care legea americană permitea cel mult două mandate a cîte 4 ani, ne apare și mai sinistră perioada Războiului Rece, cu secvența ei – anticomunismul, elemente de ,,educare” a poporului american, de fapt, o suferință nemeritată a cetățenilor americani.

Paralelismul făcut de americani între cele două ideologii și concepții: anticomunism și nazism, cu indicatorii de referință pentru un statut similar, după părerea mea nu poate fi rezolvat cu strictețe doar invocînd un număr de acțiuni. Cred că punctele de similitudine între aceste ideologii politice sînt inferioare, ca număr și ca impact mondial, punctelor divergente. Cel mai plastic exemplu este rezultanta, în parte, a acestor două lumi asimilate într-una singură –  efectul malefic pe plan internațional. Mă refer aici la cele peste patru milioane de cetățeni americani încondeiați pe ,,listele negre” de urmărire (poate unii dintre ei au plătit cu viața) și ,,explozia” nazismului – declanșarea celui de-al II-lea Război Mondial, cu întregul său cortegiu de suferințe din cele 61 de state ale lumii, și cu 50 de milioane de oameni morți pe front și în spatele lui.

În acest cadru al evenimentelor și cifrelor de vieți pierdute, doar dintr-o nebunie a lui Hitler, chiar dacă și-a aflat corespondenți dominați de aceeași nebunie, în SUA ( J.F.Dulles, J.Mc Carthy și J.E. Hoover), finalitatea acțiunilor poate interveni ca o apă despărțitoare între cele două ideologii pe marginea cărora discutăm, la care se poate adăuga și fascismul. Oricum, autorii citați în cartea ,,O lume în criză” ne-au propus o temă de meditație, care să ne deschidă mintea spre orizonturi de cunoaștere și de interpretare nebănuite pînă acum. Măcar pentru acest cîștig să mulțumim autorilor (americani și român) care ne-au prilejuit acest mod de relevație istorică...

Democrația americană și bombele cu napalm

Răspîndirea sloganului ,,Demo­crația americană – cea mai dez­voltată din lume”, sau ,,America –
țara libertății și a celei mai înaintate democrații”, are loc într-un context mondial în care Statele Unite ale Americii sînt măcinate de uriașe contradicții interne (politice, economice, sociale), cînd politica de forță, cu care SUA s-a obișnuit  să intimideze țări și popoare, a început să se întoarcă asemenea unui bumerang împotriva regimului de la Washington, cînd SUA încearcă din răsputeri să rămînă, în continuare, jandarmul de pază al ,,democrației” mondiale, dar pierde tot mai mult teren. În concluzie, SUA a încetat de mult de a mai fi un reper viabil în ceea ce privește aplicarea perceptelor adevăratei democrații. Nu vorbim doar de actuala perioadă de criză prin care trece SUA, cînd democrația mult elogiată a cedat locul intereselor comerciale ale giganților bancari americani și ale Complexului Militar Industrial american, ci și din secolul trecut, cînd ,,democrația” americană era ,,implementată” cu forța armelor într-o serie de state ale lumii moderne.

Pentru a ne adînci studiile asupra politicii malefice a marelui și puternicului stat de peste Ocean, în condițiile liberei circulații a ideilor și cunoștințelor, hai să facem un recurs la Istorie și să ne amintim de eroicul popor vietnamez. După ce fusese ocupat de către japonezi (1941-1945), după alungarea acestora, la 2 septembrie 1945, a fost proclamată Republica Democrată Vietnam. În același an, sub pretextul alungării trupelor japoneze, trupele engleze, gomindaniste și franceze au debarcat în Vietnam, în 1949 forțe externe Vietnamului forțînd crearea unui stat în partea de sud. Profitînd de separarea statului Vietnam în două state și ignorînd Acordul de la Geneva, în anul 1964 Statele Unite ale Americii – și ca o extrapolare a externării ideologiei lor anticomuniste – au trecut la intervenție militară masivă asupra R.D.Vietnam, în sprijinul regimului de la Saigon, mobilizînd pentru acest act criminal și unități militare din  Australia, Coreea de Sud, Thailanda, Noua Zeelandă și Filipine.

Cu grade de intensitate deosebită, atacul Statului american asupra unui Stat liber și independent, într-o vizibilă disproporție de forțe și mijloace de luptă, a constituit o pagină veritabilă de istorie a felului în care SUA înțelege să-și impună punctul de vedere în lume. În acest timp, războiul din Vietnam, unde, în 1969 – an de maximă încordare militară – armata americană se ridica la 542.000 de militari și masive cantități de material de război, printre care și 5000 de elicoptere de atac, a constituit un fiasco pentru politica războinică a SUA. Viteazul popor vietnamez, apărîndu-și vatra strămoșească, luptînd în vădită inferioritate numerică și cu înzestrare tehnică inferioară inamicului, a reușit să alunge agresorul.

După pierderi umane de aproape 60.000 de militari, mercenarii americani s-au retras cu coada între picioare, lăsînd în urmă o țară victorioasă, dar în doliu:  cu 7.600 de mii de tone de bombe (multe fiind cu napalm, care pîrjoleau totul în căderea lor), socotite a fi de trei ori mai multe decît în tot cel de-al II-ea Război Mondial, aviația de bombardament strategic de tip B-52, au trecut pe lumea cealaltă între 3 și 4 milioane de civili vietnamezi, oameni nevinovați.

Cu o cheltuială de 200 de miliarde de dolari pentru întreținerea acestui război, SUA nu numai că nu a stîrpit comunismul în Vietnam, rezultatul a fost că, la 2 iulie 1975, a fost proclamată Republica Socialistă Vietnameză Unificată!

Astfel s-a mai scris o pagină din Istoria Universală a războiului, în care SUA invadează un stat național, bulversînd omenirea, numai pentru faptul că acest stat are altă orientare și ideologie politică decît cea americană.

(va urma)

GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite