
- 17-09-2021
- 0 Comentarii
- 499
- 1
Din
acest proiect jurnalistic – America – demontarea unui mit – construit în
jurul cărții ,,O lume în criză”, autor domnul colonel (r) Florian Gârz, au apărut, cu acesta de față, trei
episoade. Despre primele două, care deja au ajuns în mîinile cititorilor, ecoul
impresiilor este favorabil, am putea spune chiar excelent. Telefoanele primite
atît de autorul cărții, cît și de autorul acestor rînduri, s-au situat în zona
unei surprinderi generale, nu atît prin tema propriu-zisă, cît, mai ales, prin
stilul direct de abordare a unor subiecte sensibile, asupra cărora s-au aplecat
de-a lungul anilor și alți autori. Cîțiva dintre cei cu care am intrat în
dialog au mărturisit că, deși citiseră cartea cu pricina, acum, după ce au
citit și produsul jurnalistic, au înțeles mai bine substratul istoric pe care
se fundamentează acest volum, cel puțin în primele două episoade formîndu-și o părere clară asupra unor subiecte
îndelung controversate prin diferite ipostaze care se anulau reciproc.
Deși ar
putea părea bizară această paradigmă, mai ales dacă ținem seama că autorii ei
nu sînt vînzători de la aprozar, străini de fenomenul interpretării cunoașterii
legilor care guvernează sistemul militar, ci sînt actuali sau foști ofițeri din
cadrul unor servicii speciale, care nu lasă loc și timp pentru îndoieli pe
jumătate credibile.
Suprapunînd
aceste declarații fruste peste dezvăluirile din carte, în mare parte inedite,
în stilul pragmatic care domină scrierea, am găsit că aici este chintesența
cărții fostului ofițer de informații din componența MApN.
Aceia care au redescoperit filonul de aur curat al cărții ,,O lume în
criză”, în mod retroactiv, în speță – după ce au citit comentariul din ,,România
Mare” pe marginea acestui volum – n-au comis nici o inadverdență în ceea ce
au susținut. Dimpotrivă, prin explicațiile domniilor lor au reiterat ceea ce eu
am reliefat încă din primele rînduri referitoare la particularitatea acestei
cărți: nuditatea multor pagini ,,fierbinți”, din care te aștepți să apară
,,eroii” vituperați de atîtea minciuni, pe care le consideră adevăruri pentru a
prosti popoarele lumii.
Într-o lume
sufocată de mareea imposturii
și a deturnării realului în false valori umane, într-o
lume mutilată de existența Complexului Militar Industrial,
în care americanii vînd armele morții
ambelor tabere beligerante, așteptînd ca
acestea să se distrugă
reciproc, după care SUA să ocupe una din țări,
chipurile, ca s-o „scape” de
virtualii dușmani, publicarea unei cărți asemenea celei la care facem referire,
,,O lume în criză”, semnată de un specialist atît în practica
spionajului militar, cît și în analiza geopolitică a fenomenului militar
transnațional actual, reușește să spargă tipare șablonarde,
arătîndu-ne cine sîntem, de unde venim și încotro călătorim. Acesta este
motivul esențial al perceperii acestei lucrări în mentalul
colectiv, subsemnatul nefăcînd altceva (după ce am înțeles tematica și direcțiile de angajare a cititorului în labirintul sufocant al ,,Lumii
în criză”) decît să întăresc, pe ici pe colo, concluziile domnului
colonel (r) Florian Gârz, fiindu-mi lesne să mă alătur domniei sale cu exemple
și comentarii pertinente, considerate ca un recital în fața scenei, pînă la
momentul tragerii cortinei.
,,O lume
în criză” poate fi oricînd asociată (ori tradusă) cu sintagma
acestui demers universal: ,,Realitatea care ne doare”. Dacă lucrurile și
personajele incriminate în această carte nu ar fi existat, realitatea nu ne-ar
fi mai durut, ci ar fi înflorit precum macii de pe bătrînul Bărăgan...
Subteranele acțiunii SUA
Pentru
că autorul cărții ,,O lume în criză” nu se rezumă doar la faptele
vizibile cu ochiul liber, care, oricum, au partea lor de „tratament” în multe
capitole din carte, ci ajunge și în partea invizibilă a aisbergului, avem
posibilitatea să facem cunoștință cu un noian de necunoscute în ceea ce
privește activitatea SUA în Europa, implicarea regimului de la Washington
într-o serie neagră de acțiuni menite să influențeze state, etnii, regimuri
politice, entități statale etc. Un lucru constatat în tot conținutul cărții,
care dă o notă mare de trecere, este aplecarea de către domnul colonel (r)
Florian Gârz la o bibliografie de sorginte americană, care conferă (dacă mai
era nevoie) acestei scrieri un înalt nivel de autenticitate, adică se lucrează,
atunci cînd subiectul și contextul o cer, cu ,,materialul clientului”. Din
această cîrpeală se observă croiala internațională a izmenelor americane!
Domnului
Florian Gârz, militar de carieră, nu-i puteau scăpa unele derapări grave ale
mediului de comunicare american sau ale unor personalități vizavi de unele
aspecte ale celui de-al II-lea Război Mondial. În ansamblul mașinăriei acestei
monstruozități mondiale, puse la cale de Reich-ul german, cînd constată
maltratarea Istoriei etapei cuprinse între anii 1939-1945, pentru a demonstra
eroarea (minciuna) aruncată în spațiul public, într-o anumită împrejurare,
autorul apelează la date și fapte petrecute anterior evenimentului comentat.
Acest mod de recurgere la Istorie, prin exploatarea materiei primare a
fenomenului, ne mai creionează două calități (native sau educate) ale autorului
cărții ,,O lume în criză”, și anume: momentul optim cînd să introducă
,,arma contraatacului”, și găsirea sursei (documentării) prin care să răstoarne
varianta incorectă, stabilizînd Istoria între reperele ei firești.
Iată
axioma de la care am pornit la construirea acestui demers. La 6 iunie 2019, cu
prilejul împlinirii a 75 de ani de la debarcarea forțelor Națiunilor Unite
(SUA, Marea Britanie, Canada) în Normandia (nord-vestul Franței, între Calais
și Cherbourg), în cadrul manifestărilor ocazionate de acest eveniment, au avut
loc cuvîntări și declarații de presă, în care Istoria (realitatea) a fost
distorsionată. Iată comementariul din carte: ,,Comentatorii
americani, printre care și Donald Trump, au arătat că «debarcarea
din Normandia» a constituit
cel mai important eveniment al celui de-al II-lea Război Mondial, în urma
căruia armata SUA a eliberat Europa. Am rămas uluit! Nu era prima dată cînd
înalte oficialități de la Washington fac asemenea declarații. Oare așa a
fost?”.
Nemulțumit
de o astfel de abordare a unei realități care nu lasă loc de interpretări
amatoristice, colonelul de informații militare Florian Gârz, de parcă ar fi primit o misiune în cadrul Direcției de
Informații a Armatei
– acolo unde a slujit Patria, ca militar
– s-a documentat și ne-a
oferit o reală lecție
de Istorie, pe care vă invit s-o cunoașteți.
Îndrăgostit de Istorie (de cea militară, în primul
rînd), colonelul (r) Florian Gârz face recurs la Istorie, muza Clio
inspirîndu-i și înaripîndu-i gîndurile. Urmînd dictonul latin Acta, non
verba (Fapte, nu vorbe), autorul cărții are la îndemînă faptele consemnate
de Istorie, și doar ni le prezintă în lumina analizei sale filtrate prin conștiința că tot ceea ce scrie poate fi confirmat (infirmat) de realitatea
faptelor.
Pentru a
ajunge la demontarea neadevărului în legătură cu aserțiunea de
mai sus, din declarația fostului președinte american Donald Trump, și pentru a
arăta care sînt adevărații eliberatori ai Europei, domnul Florian Gârz întoarce
filele Cărții de Istorie și se oprește la data de 22 iunie 1941. ,,După cum
se știe, Hitler a atacat la 22 iunie 1941, tîrînd după el și România. Nu de
armata României avea nevoie Hitler, ci de petrolul ei. Fără petrolul românesc,
mașina de război a celui de-al Treilea Reich nu ar fi putut funcționa. (...) În
ziua de 22 iunie 1941, cînd a declanșat marea operație strategică «Frederik Barbarossa»,
vizînd cucerirea și distrugerea URSS, Adolf Hitler și-a semnat, de fapt,
sentința de condamnare la moarte. La fel a făcut și mareșalul Ion Antonescu,
conducătorul României”.
În continuare,
chiar dacă pentru mulți
dintre noi evenimentele erau cunoscute, autorul pregătește terenul
cînd se va ajunge, în decembrie 1941, la ,,cea mai absurdă și mai nefirească
alianță militară din cîte au existat vreodată în istorie”: este vorba de
alianța forțată dintre URSS și SUA. În contextul dat, cînd ,,războiul fulger”,
cu o durată de cel mult șase luni, preconizat de Hitler, nu s-a materializat,
trecîndu-se la un război de uzură în care URSS începuse să-și arate
superioritatea, s-a realizat marea ,,alianță” dintre URSS și SUA. Acest fapt,
în viziunea colonelului (r) Florian Gârz, s-a datorat izbucnirii războiului din
Pacific, dintre Japonia, aliatul Germaniei, și Statele Unite ale Americii
(declanșat de atacul Japoniei de la Pearl Harbour, din 7 decembrie 1941). ,,În consecință, scrie autorul, URSS – adică «lumea comunistă»,
dușmanul existențial al SUA – a devenit «marele
aliat» al americanilor. Întortocheate mai sînt
cărările Domnului!”.
Pentru
respectarea adevărului istoric, în fond, pentru respectarea memoriei
milioanelor de oameni nevinovați, jertfiți pe altarul neortodox al războiului,
autorul cărții ,,O lume în criză” apelează la surse americane (cum ne-a
obișnuit deja), de data aceasta scoate la iveală o carte apărută în 2012, ,,The
untold history of the United States” (,,Istoria nespusă a Statelor Unite”), scrisă
de istoricii americani Oliver Stone și Peter Kuzniciz. În această interesantă
lucrare, autorii demonstrează că al II-lea Război Mondial – din Europa, adică
de la Atlantic la Urali – a fost cîștigat în proporție de 70%, pe ,,frontul de
est”, mai concret, de fosta Uniune Sovietică. Din statisticile aceleiași cărți
reiese că, pînă la debarcarea din Normandia (pretextul de la care a plecat
această demonstrație), pe frontul de vest, adică în Europa Occidentală, au
acționat circa 10 divizii germane, în timp ce pe frontul germano-sovietic
luptau peste 200 de divizii germane.
Chiar
vorbind de victimele de pe front, comparația este edificatoare, aceasta
devenind zdrobitoare pentru fundamentarea ideii prezentată de colonelul (r)
Florian Gârz și susținută de autorii citați mai sus. Iată la ce se referă
aliniatul anterior: din cele 7 milioane de militari germani uciși în acest
război, un milion au căzut pe frontul de vest, și șase milioane pe frontul din
est.
Încă o comparație între cei doi ,,aliați” vine
să întărească sacrificiul major pe care l-a făcut URSS, pe cînd SUA a
beneficiat de pe urma conflagrației mondiale. În timpul războiului, URSS a
pierdut un fond uman imens – 27 milioane de oameni, dintre care 10 milioane
militari. Economia fostei URSS era la pămînt, peste o treime fiind distrusă,
refacerea acesteia obligînd la o serie de sacrificii și suferințe. De partea
cealaltă – SUA nu a avut decît 400.000 de militari, atît în Europa, cît și în
Asia-Pacific (morți, răniți și dispăruți), ca să nu mai vorbim de economia țării de peste Ocean care a prosperat, băncile americane
avînd cea mai mare cantitate de aur de la acea vreme.
Pentru
reconfigurarea statutului pe care l-a deținut SUA în marea conflagrație de la
jumătatea secolului trecut, autorul începe cu starea de fapt a frontului în
momentul ,,Debarcarea din Normandia”: ,,În vara anului
1944, Germania nazistă era o țară înfrîntă în război, iar puternica armată
germană încetase să mai existe. După debarcarea din Normandia, armata SUA –
cotată la circa 100 de divizii – se lupta cu resturile armatei germane. După
contraofensiva din Ardeni, trupele germane nu au mai opus rezistență”. Cîtă
dreptate are domnul Florian Gârz cînd pune față în față ceea ce mai rămăsese
din ,,invincibila” armată germană și forțele armate aliate (SUA, Marea
Britanie), trupe odihnite, bine dotate, care, însă, au avut norocul să
întîlnească o trupă germană ajunsă în faza de descompunere din cauza
înfrîngerilor repetate de pe frontul de est (cu Uniunea Sovietică).
După cum
se cunoaște, în urma Tratatului de la Versailles, din 28 iunie 1919, încheiat
pentru a stabili și reglementa situația Europei în urma Primului Război
Mondial, Germaniei nu-i era admisă decît o armată de 100.000 de oameni, dintre
care 4.000 erau ofițeri. Pe lîngă restricțiile impuse în privința numărului
efectivelor militare, Germaniei i s-a interzis să dețină sau să producă
tancuri, iar flota aeriană germană a fost complet desființată. Și marina
militară germană a avut restricții: nu avea voie să dețină decît cîteva
cuirasate de tip vechi, submarinele fiindu-i interzise. Cum era de așteptat, Germania
a încălcat fără pic de pudoare acest Tratat Internațional, sfidînd hotărîrea
învingătorilor de pe front.
Folosind
diferite subterfugii, mai ales după preluarea puterii de către Hitler, în 1933,
Germania s-a înarmat pînă în dinți, ajungînd, la data fatidică 22 iunie 1941,
cu o mașinărie de război infernală, căreia – dacă s-ar fi confruntat de la
început cu cei care se laudă că au eliberat Europa, trăgînd
primul foc de armă la 6 iunie 1944 – nu-i putea ține piept. Spre edificarea
orgolioșilor americani și a aliaților acestora în denigrarea fostei Uniuni
Sovietice și minimalizarea meritului acestui Stat, precum și a conducătorului
din acea vreme, Iosif Visarionovici Stalin, în istorica victorie împotriva
celui de-al Treilea Reich, cu dispariția pămînteană a nebunului de Hitler, iată
cifrele reci ale zilei de 22 iunie 1941, din care a izbucnit focul mistuitor al
acestui război.
Forțele
de invazie erau formate din trei grupuri de armate (Nord, Centru și Sud),
fiecare sub comanda unui general-feldmareșal, respectiv: von Leeb, von Block și
von Rundstedt, avînd un total de 153 de Divizii, specificate astfel, pe feluri
de armă: 19 de tancuri, 14 motorizate, 120 de infanterie, acestora adăugîndu-se
40 de Divizii românești și finlandeze. În forțe umane aceste trupe însemnau
aproximativ 3,3 milioane de germani și 500.000 de trupe aliate, cu 3.300 de
tancuri. Să nu omitem flota aeriană, fiecare grup de armate, din cele trei
grupuri, primind între 400 și 900 de aparate de luptă, proporția fiind de 40%
de avioane de luptă și 60% bombardiere.
După
această acoladă din care se vede cu ochiul liber la ce forță de impact a
trebuit să facă față Uniunea Sovietică
la jumătatea anului 1941, și cu ce sacrificii (umane și materiale) a reușit să
întoarcă soarta războiului, acum, avînd în față puterea cifrelor din
statistici, să ne reîntoarcem la pledoaria autorului cărții ,,O lume în
criză”, acolo de unde am rămas, de la debarcarea din Normandia. Desigur,
trupele numite generic Forțele Aliate n-au purces cu mîna goală la o asemenea acțiune
îndrăzneață. Acestea au avut la dispoziție un număr de 4.266 de nave, dintre
care 702 nave mari de război, și 12.800 de avioane. Cei din apărare, adică
germanii, nu aveau nici o navă de război, ci doar cu ceva mai mult peste cifra
de 300 de avioane. Comandamentul german a minimalizat posibila forță debarcată,
bazîndu-se pe trupele aflate în linia întîi și pe fortificațiile solide din
calea atacatorilor. Aceste fortificații puteau avea un rol major în luptele ce
urmau numai dacă ar fi fost terminate pînă la data atacului, 4 iunie 1944. Așa
că...
Într-adevăr,
se consumă multă cerneală cu replica dată de germani în contraofensiva lor din
Ardeni, din decembrie 1944. Dar, după un început promițător, cînd niște
rămășițe ale grozavei armate germane au dat peste cap Armata I americană,
rămase fără combustibil, trupele germane au rămas înțepenite în teren, iar ofensiva
lor fulgerătoare,
,,care a băgat spaima în yankei, s-a încheiat. Germaniei îi
lipsea petrolul românesc”.
Ca o
concluzie în numeroasele exemple oferite în acest episod, cu privire la modul
în care americanii mistifică Istoria celui de-al II-lea Război Mondial,
colonelul (r) Florian Gârz scrie negru pe alb, îndepărtînd orice dubiu cu
privire la adevărații învingători din acest conflict: ,,Dacă ar fi vrut să «elibereze Europa»,
trupele americane ar fi trebuit să debarce pe continent în 1942, nu la
sfîrșitul războiului”. Și, în continuare, ne dezvăluie (cu ceea ce unii istorici
și analiști militari nu sînt de acord)
care a fost atracția Europei pentru americani, în conjunctura efortului făcut de aceștia
prin debarcarea din Normandia: ,,Adevăratul scop al debarcării în Normandia
nu l-a constituit «eliberarea
Europei», ci ocuparea părții de vest (cea mai
dezvoltată) și crearea de condiții care să interzică Armatei Roșii să ajungă la
Canalul Mînecii. Dacă nu ar fi făcut acest lucru, rușii ar fi ajuns la Atlantic
și Europa ar fi devenit comunistă”.
Așa vă
place Istoria? Reflectată franc, prin obiectivul feroce al războiului? S-ar
putea ca, din citatul reprodus mai sus, dușmanii ,,Ciumei roșii” să ridice
osanale armatei americane pentru că i-a scăpat de rusificare! Gîndindu-mă și eu
la motivația lansată de domnul Florian Gârz, aproape că nu-mi pot imagina ce-ar
fi însemnat pentru Europa, după 1945, dacă ,,ar fi devenit comunistă”!
Cîte din cele rele s-ar fi evitat, și cîte din cele bune nu s-ar mai fi
înfăptuit? Iată încă un punct de reflecție pe care ni-l propune colonelul (r)
de Informații Militare Florian Gârz, în generoasa sa carte ,,O lume în
criză”, din care, în numărul viitor al revistei, ne vom întîlni cu noi
dezvăluiri și... învăluiri!
(va urma)
GEO
CIOLCAN
-2.7 C