Nici acum nu are America ambasador în România. Au trecut 2 ani de cînd şi-a terminat mandatul Mark Gitenstein, dar scaunul a rămas gol. De ce? Nu-şi poate permite America un alt reprezentant, în Capitala unei ţări care, vrînd-nevrînd, se află în epicentrul unei furtuni politice şi militare de proporţii nemaiîntîlnite, din august 1968, şi pînă acum? Repet, ca să înţeleagă şi cei mai slabi de minte, sau răuvoitori: atunci cînd neoconservatorul Mark Gitenstein a fost nevoit să părăsească acel post (pe care, de altfel, l-a dezonorat), în lume era o anumită situaţie – astăzi, e o cu totul altă realitate, care schimbă, radical, datele problemei. Şi tocmai acum, România e descoperită. Lăsată la ofsaid. Dar nu e singura în situaţia asta ingrată. În aceeaşi izolare se află şi Barack Obama, cu echipa sa. Aştern aceste rînduri la cîteva minute după ce am urmărit, pe un post de televiziune, discursul rostit de Barack Obama la Varşovia. Adică pe ruinele a ceea ce a fost Tratatul de la Varşovia. Ca avocat de profesie, tînărul preşedinte american e un orator bun. Ca om politic, laureat al Premiului Nobel pentru Pace – nu pentru Război – mă încumet să spun că e strălucit. Aceasta e direcţia bună. Orice exces, orice amăgire de sirenă, pe marea învolburată, pot creşte riscul pericolului de război. Nu ştiu ce părinţi şi ce dascăli a avut Obama. Poate că la această prudenţă înţeleaptă a lui contribuie şi o zestre genetică foarte veche, care urcă pe fluviul generaţiilor tocmai din condiţia de sclavi a înaintaşilor săi africani. Tot ceea ce ştiu este că, în zăngănitul din ce în ce mai ameninţător al armelor, acest tînăr pacifist, dar atît de ferm, apare ca un factor de echilibru necesar ca aerul. Mă gîndesc, cu groază, ce s-ar fi întîmplat dacă nefericita criză ucrainiană l-ar fi găsit la Casa Albă pe George W. Bush. Sau pe John McCain. Era dezastru.

Încă o dată am înţeles că Dumnezeu lucrează prin anumiţi oameni providenţiali. Un astfel de om e americanul Barack Obama. Şi mai există un om providenţial: rusul Vladimir Putin. Nu ei sînt de vină că implozia URSS-ului a generat multe şi mari probleme. Crimeea e una dintre ele. Dar mai este şi Insula Şerpilor. Şi Bucovina de Nord. Şi Basarabia de Sud. Şi Lvovul. Nici una dintre aceste zone NU are ce căuta în componenţa Ucrainei. Dar, despre această „blană de leopard“ voi scrie cu altă ocazie.

Am vorbit de neoconservatori: nu înţeleg ce caută în anturajul unui om al păcii un om al războiului – mă refer la ministrul de Externe polonez, Radek Sikorski. Nu, n-are nici o legătură cu rusul americanizat Igor Sikorski, inventatorul helicopterului. Acest Sikorski II, care îi numeşte „terorişti“ pe ruşii trăitori de mai bine de 1.000 de ani în estul Ucrainei, e anormal de belicos pentru şeful unei diplomaţii care a dat lumii o mare doamnă a alianţelor: nevasta poloneză a lui Napoleon, Maria Walewska; din iubirea celor doi s-a născut viitorul conte şi ministru de Externe al Franţei Alexandre Walewski. Şi Radek Sikorsky e însurat, dar nu cu o iubitoare de pace, ci cu o „pasăre de pradă“, venită pe lume la Washington, publicista americană Anne Appelbaum, la fel de inadaptabilă şi nevricoasă ca şi el.

Per total, turneul european al lui Barack Obama a fost un succes. L-aş compara cu prezenţa unui alt fruntaş al Partidului Democrat, John F. Kennedy, la Berlin. Roadele acestei noi incursiuni americane în Europa – nu cu puşca în mînă, ci cu o ramură de măslin – se vor vedea. Fotografia momentului 2014 mă face să mă gîndesc la acelaşi genial corsican, care, cu 200 de ani în urmă, scria, în exilul său de pe Insula Sfînta Elena: „Eu mor, dar las în urma mea doi uriaşi în leagăn: America şi Rusia“. Între timp, uriaşii au crescut pînă au devenit nişte Atlaşi, care ţin pe umerii lor Pămîntul, dar îl pot şi prăvăli în haos. Nu ne rămîne decît să ne rugăm la Dumnezeu să aibă milă şi îndurare de suprema Sa creaţie, pe care ştiu că o iubeşte. De ce spun asta? „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Evanghelia lui Ioan).

Ce ne facem noi, românii? Nu trebuie să ai cine ştie ce surse de informare ca să-ţi dai seama că Ambasada SUA la Bucureşti a devenit o simplă „cutie poştală“, prin care Traian Băsescu comunică, periodic, cu stăpînii săi neoconservatori, de la Washington. Uitaţi-vă cine e invitat acolo, ce politicieni şi ziarişti. Uitaţi-vă cine vine la Bucureşti: tot ulii ai războiului, în frunte cu triviala Victoria Nuland, nevasta lui Robert Kagan – „profesorul“ de ideologie neoconservatoare al lui John McCain. Din fericire, aud că vine, în curînd, şi un om din echipa de pacifişti a lui Barack Obama: secretarul de Stat al Apărării, Chuck Hagel. Nutresc speranţa că el va raporta corect, la Casa Albă, ce „cuib“ de duşmani ai păcii şi ai concordiei a devenit această ambasadă, care, deşi e nefuncţională, face binele rău şi răul îl face bine. Încă o dată, eu pariez pe Barack Obama.

CORNELIU VADIM TUDOR,