Pendulul orologiului ducea spre ora unu din noapte cînd, deodată, soneria de la apartamentul 84 de la ultimul etaj al unui bloc cu 10 niveluri zbîrnîi de cîteva ori. Petre Buzatu se afla în dormitorul din capătul locuinței, dincolo de sufragerie, unde țîrîitul soneriei se putea auzi cu greu. Bărbatul nu era singur. Alături de el, în patul conjugal al familiei Toma Lumînăraru, se afla soția acestuia, Zamfirica, femeie la vreo treizeci de ani, ambii ținîndu-se strîns în brațe în timp ce se sărutau cu foc... Cînd zbîrnîiturile se întețiră pînă ce nu le mai putu ignora, speriat, omul sări din pat ca ars... Își trase iute nădragii pe el, cu gîndul să fugă cît mai repede afară. Cum, însă, se afla la ultimul etaj, nu prea știa ce să facă. Să se cațăre pe fereastră și să se urce pe balustrada balconului, risca să cadă în gol. Dar mai periculos ar fi fost să dea nas în nas cu bărbatul Zamfiricăi, pe care o cunoscuse într-o benzinărie, în timp ce făcea plinul la mașină. Atunci schimbaseră între ei cîteva vorbe, priviri galeșe, dar și numerele de telefon... Așa că, în zilele următoare, se înfiripase între ei un amor nebun.
- Ce ai, dragule?, îl întrebă femeia, trezită din focul iubirii... Te-ai plictisit de mine și acum vrei s-o iei la sănătoasa?
- Soneria! N-auzi soneria? E cineva la ușă, se bîlbîi omul de spaimă.
- N-are cine să vină la ora asta... Ți-am spus că m-am asigurat în toate privințele. Pe bărbată-meu l-am expediat la ai lui, la țară. Eu însămi l-am urcat în tren. Are distanță mare de mers și abia dimineață, tîrziu, va ajunge la părinții lui. I-am și zis că de îndată ce ajunge, să mi-o dea pe soacră-mea la telefon, sub pretextul că vreau să o întreb ceva... Așa că, în nici un caz nu poate fi el. Poate că a sunat vreun boschetar sau un bețiv, că pe frigul ăsta sînt destui care dau buzna pe scările blocurilor. Caută și ei să se adăpostească peste noapte, plus că locatarii le mai dau, din cînd în cînd, cîte ceva de mîncare și o haină veche.
- Pe cuvînt de onoare că am auzit soneria, încercă omul să o convingă pe Zamfirica, galben la față ca lumina palidă a veiozei de pe noptieră.
... Și cît de mult își dorise să petreacă o noapte în brațele ei... Iar acum, iată că vine cineva să-i strice buna dispoziție... O luă din nou în brațe și, cînd atmosfera începu să se încălzească iar, se auziră bătăi puternice în ușă.
- Stai liniștit, spuse femeia, ți-am zis că bărbatul meu e plecat în Moldova, la socri.
Speriat de bătăile repetate din ușă, omul își trase în grabă ce mai avea de pus pe el și o zbughi spre ieșire, socotind că cel mai bine ar fi să deschidă brusc ușa și să se facă nevăzut pe scări... Însă, se răzgîndi pe loc și, pe un ton autoritar, se răsti la musafirul nepoftit:
- Care ești, mă, de suni la ușa oamenilor?
- Sînt eu... Costel Mutu...
- O, Mutule, dar văd că vorbești bine.
- Păi, da!
- Și eu sînt Buzatu!
După acest scurt dialog, înțelegînd că nu era vorba de bărbatul femeii, omul prinsese curaj și parcă nu mai era el, fricosul de adineaori, gata să sară de la balcon.
- Treaba dumitale cine ești! Lasă-mă să dorm, că mîine trebuie să merg la serviciu.
- Și eu trebuie să mă duc la muncă... Deschide, că am o socoteală cu Zamfirica. Peste trei zile împlinește 30 de ani și i-am adus un cadou...
- Vezi-ți de treaba ta, omule, că n-ai nici o șansă, Zamfirica e a mea acum... Pleacă de la ușă și vezi-ți de drum.
- Uite că nici de-al dracu’ nu plec... Mă culc aici, pe preșul din fața ușii.
Zamfirica apăru în spatele bărbatului, să vadă ce se întîmplă. După ce ascultă schimbul de cuvinte dintre cei doi, temîndu-se să nu audă vecinii discuția care se întețea, răsuci cheia în broască și deschise larg ușa, poziționîndu-se între cei doi bărbați, ca nu cumva să se încaiere. Nu mică îi fu mirarea cînd se trezi față în față cu un mai vechi amorez de-al său, purtînd în brațe un buchet mare de flori și o sticlă de șampanie. Puțin cherchelit, bărbatul îi zise cu reproș:
- Păi de-astea îmi ești, Zamfirico? Mă trișezi, ha? Nu-i nimic, la tine e loc destul pentru tot felul de musafiri și știu te pricepi să le fii gazdă bună... Iartă-mă, n-am vrut să te jignesc... Știi doar că așa sînt eu... Dar de ce mă ții la ușă? Peste cîteva zile este ziua ta de naștere și am venit să petrecem. Știu că bărbatul tău nu e acasă, te-am văzut cînd l-ai urcat în tren... Și atunci ce mi-am zis, ia să nu-i las locul omului rece... Hai, cît ai de gînd să mă mai ții la ușă? Hotărăște cu cine vrei să rămîi: cu el – și arătă spre necunoscut -, sau cu mine? Nu-i nici o supărare!, zise Mutu, dînd să o ia pe scări, spre etajul de dedesubt.
Femeia avu un schimb discret de priviri cu bărbatul de lîngă ea și, ridicînd ușor din umeri, îi dădu de înțeles că trebuie să plece... Lucrurile erau evidente, ambii bărbați înțelegînd dorința femeii de a rămîne cu Mutu.
- Vezi ce flori ți-am adus? Ca la o mireasă, îi spuse acesta, plin de încîntare. O luă pe după gît pe Zamfirica și intră în casă cu ea. Apoi o sărută prelung la lumina palidă a neonului din holul ce ducea spre sufragerie, după care închiseră ușa în urma lor cu zăvorul.
Buzatu, clămpănind mărunt din buzele lui groase, o luă la picior repede, coborînd pe scări pînă la un etaj inferior, ca de acolo să ia liftul... Pașii lui se auzeau tot mai rar, pînă ce zgomotul lor se pierdu definitiv în smoala nopții care pusese stăpînire peste tot blocul.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”