Motto: „Războiul este o lecție de istorie pe care niciodată popoarele nu și-o amintesc îndeajuns”.
(Antoine de Saint Exupery)
De ce acum?
Când va apărea Revista „România Mare” cu acest articol, pe 20 mai, se vor fi scurs 11 zile de la împlinirea cifrei rotunde (80 de ani) de la Marea Victorie a Aliaților împotriva Germaniei naziste și a sateliților acesteia, prin înfrângerea și capitularea ei în cea mai cruntă ciocnire dintre popoare din Secolul XX – cel de-al II-lea Război Mondial. Conform strategiei editoriale, este bine ca materialele care au ca subiect date fixe, cu împlinirea unor cifre  temporale de la desfășurarea evenimentului respectiv, să apară în săptămâna în care este cuprins, calendaristic, evenimentul descris. Și asta am făcut de nenumărate ori. În ultima vreme însă, fie din cauza suprapunerii a câtorva evenimente semnificative, pe același segment de timp, fie prioritizarea evenimentelor, în raport cu urgenta lor reflectare, m-am trezit în fața unor subiecte pe care a trebuit să le devansez, în defavoarea altora, tot importante, dar care, calendaristic, puteau fi tratate cu o minimă diferență de timp față de data la care s-a împlinit numărul respectiv de ani.
Astfel este cazul articolului de față, la care se adaugă și o altă latură cauzală a nesincronizării apariției articolului cu data calendaristică a evenimentului tratat, anume – am lăsat intenționat să treacă datele de 8 și de 9 mai, pentru a vedea cum se reflectă ziua care a adus pacea mondială după aproape 6 ani de confruntări umane, cu pierderi de vieți și cu distrugeri materiale nemaiîntâlnite în vreo epocă până atunci.
Cum se va reflecta această bornă de hotar în plan local, cât și în plan european, deși, cunoscând bine atmosfera din prezent, impregnată de morbul pregătirii Europei pentru un nou război, și mai complex, și mai devastator, intuiam sub ce grilă de „autenticitate” vor evoca guvernele statelor bătrânului continent această Zi a Victoriei.
Mai există Ziua Victoriei?
În general, multe state europene și-au adus aminte de Ziua Victoriei, deși persistă o sintagmă care se vrea așezată emblematic peste pata care nu se va șterge niciodată de pe fruntea Germaniei – Războiul Mondial – acea sintagmă care, atunci când este rostită, vrea să șteargă cu buretele ipocriziei realitatea adevărului crud – înlocuirea termenului de „Ziua Victoriei asupra Nazismului” cu „Ziua Europei”. Această scamatorie istorică am citit-o și în presa bucureșteană, de parcă bătrâna Europă s-ar fi născut la 8 (9) mai 1945.
Dacă la prima vedere s-ar părea că autorii acestor două cuvinte nu cunosc Istoria celui de-al II-lea Război Mondial, imaginea este înșelătoare, deoarece motivul real al acestei  deturnări de termeni este, pur și simplu, inducerea în eroare a cititorului prin abandonarea acuzatorului titlu de „Ziua Victoriei” Aliaților (URSS, SUA, MAREA BRITANIE – cei trei mari aliați) împotriva cui? – a Germaniei – țară occidentală care, astăzi, se vrea în fruntea democrației europene, încercând să îngroape un trecut ce miroase foarte urât în multe cancelarii de pe Glob. Deși nu poate nimeni, la modul cinstit, să acuze actualele generații ale Germaniei pentru declanșarea acestui incredibil conflict armat, trebuie să lăsăm Istoria să-și dezvăluie fețele, indiferent cât de murdare vor fi acestea la o anumită scară a timpului, și pentru care națiune. Nu trebuie să uităm ceea ce spunea despre știința Istoriei marele pașoptist Nicolae Bălcescu:  „Istoria este un tribunal în care se judecă popoarele și națiunile”.
De aceea cred că, atâta timp cât acest război face parte din viața multor popoare și națiuni, chiar și la trecerea celor 8 decenii de la Ziua Victoriei, „tribunalul” popoarelor și națiunilor trebuie să funcționeze nealterat, deși conducătorii actuali ai unor state europene – iresponsabili sau interesați de a stăpâni noi teritorii – se pregătesc de confruntări armate, punându-și propriile popoare și națiuni pe picior de război. Ce poate însemna acest gest sinucigaș? În primul rând – au uitat pierderile și suferințele popoarelor Europei, și nu numai, ca urmare a conflagrației mondiale la care fac referire; apoi, ignorând noile coordonate ale unui nou asemenea eveniment, acești conducători miopi nu întrevăd proporția viitorului dezastru uman pe care l-ar genera un viitor război mondial, cu folosirea armei nucleare de către statele care dețin această armă înfiorătoare (SUA, RUSIA, MAREA BRITANIE, FRANȚA, CHINA, INDIA și PAKISTAN sunt declarate puteri nucleare); o a treia problemă care ar putea apărea, într-o vreme de dezvoltare pașnică și îndestulătoare a multora dintre popoare, este refuzul generației tinere de a fi aruncată într-un creuzet al morții, frângându-le aripile și stopându-le viitorul pe care și-l doresc. Desigur, s-ar putea să-mi reproșați că un Emmanuel Macron, un Keir Starmer, premierul Regatului Unit, un Friderich Merz, cancelarul federal al Germaniei ș.a., nu cer și părerea tinerilor înainte de a da ordinul de mobilizare, așa cum n-a făcut-o nici Vladimir Putin acum 3 ani, când a atacat Ucraina, într-o „Operațiune specială militară”.
Anul acesta, Macron, care s-a erijat în liderul continental al platformei de „salvare” a Ucrainei, chiar prin folosirea forței armate a NATO, în cazul în care Donald Trump și-a cam declinat preocuparea pentru Flancul Estic al Alianței Nord-Atlantice, a mimat perfect figura europeanului doritor de pace, organizând manifestări la scară națională pentru cinstirea Zilei Victoriei și a eroilor francezi căzuți în cel de-al II-lea Război Mondial. Interesant este faptul că, în Hexagon, Ziua de 8 mai este declarată sărbătoare legală. Întreaga organizare a generat o atmosferă încărcată de emoția comemorării celor peste 80.000 de morți în acest cataclism uman. Coroanele de flori de la statuia lui Charles de Gaulle, reaprinderea flacării veșnice de la Mormântul Soldatului Necunoscut și muzica interpretând La Marseillaise, defilarea trupelor și cuvântarea președintelui Republicii vor rămâne, desigur, ca dovezi ale perenității cinstirii de către poporul francez a martirilor neamului.
Și Marea Britanie a fost prezentă la 8 Mai. După o slujbă de mulțumire ținută la Westminstar Abbey, regele Charles și familia regală s-u alăturat celor 10.000 de invitați, și veterani de război, pentru un concert de muzică la Horse Guards Parade, lângă Palatul Buckingham. În Germania, fără fast și grandoarea lui Macron (era și normal să fie așa), au avut loc o serie de comemorări, expoziții, spectacole de teatru, proiecții de filme. Noul cancelar, Friedrich Merz, a luat parte la o ceramonie de comemorare în biserică, la o depunere de coroane și la un eveniment central în Reichstag. Cu toate formele de amestecare a celor două semnificații: Ziua Europei (adică momentul în care ministrul francez de Externe, Robert Schuman, a propus o nouă formă de cooperare politică în Europa [anul 1950], care, chipurile, ar face ca războiul dintre națiunile Europei să fie de neconceput!), și Ziua Victoriei asupra nazismului, și cu încercarea dovezii că Europa n-a uitat atrocitățile Războiului Mondial, suprapunerea vorbelor mieroase din aceste zile cu rea­litatea manifestată chiar de protagoniștii „pozitivi” ai comemorării victimelor războiului demonstrează contrariul. Iată exemplificarea diferenței dintre paradă, dis­cursuri sforăitoare, prilejuite de Ziua Victoriei, și mentalitatea unora dintre greii Europei, cu gândul (și fapta) la escaladarea războiului ruso-ucrainean: doar o zi trecuse de la 8 mai, când, în discursuri „luminoase” au vorbit despre pacea Europei, și, sâmbătă, 10 mai, cei mai puternici oameni de pe Continent au aterizat la Kiev să-l îmbrățișeze pe Volodimir Zelenski și să-l mai amenințe încă odată le Vladimir Putin. Cei 4 sunt: președintele francez Emmanuel Macron, cancelarul german Friedrich Merz, și premierii britanic și polonez Keir Starmer, respectiv Donald Tusk. Nu știu dacă această demonstrație de forță a fost vizavi de parada militară de la Moscova, din 9 mai, unde, în fața a peste 20 de lideri mondiali, 11.000 de militari ruși au defilat în Piața Roșie, urmați de o tehnică de luptă impresionantă. Oricum, cererea acestora, ca Rusia să accepte un armistițiu de 30 de zile în Ucraina, cred că nu constituie un pilon real în realizarea primilor pași spre pace. De ce? Din cauza condițiilor radical divergente dintre Putin și Zelenski – fapt ce a dus la eșuarea lamentabilă a „angajamentului” președintelui Trump cum că el, în 3 zile după instalarea la Caa Albă, va încheia pacea dintre cele două țări. Apropo de cuvântul PACE, am descoperit o strofă dintr-o culegere de Nichifor Crainic, pe care o redau, spre luare aminte: „E fericit acela care crede/ În epoca de dragoste și pace,/ Și e mai fericit acel ce-o vede,/ Dar cel mai fericit acel ce-o face”.
Alte state europene nu prea s-au omorât cu bifarea acestei zile de rezonanță internațională, care ni se transmite și acum, la 80 de ani de la ziua de grație în care nazismul a fost înfrânt, sperând că pacea se va instala pentru totdeauna pe continent. Belgia, Olanda și Danemarca – țări cotropite de Hitler încă din aprilie și mai 1940 – nu se aliniază la tradiția europeană, fiecare considerând o altă dată cu semnificație națională pentru a-și aminti de o așa-zisă Zi a Victoriei: Belgia – 11 noiembrie (Ziua Armistițiului, data terminării Primului Război Mondial); Olanda și Danemarca – pe 5 mai (Ziua Eliberării). În situația actuală, a divizării Euopei în coaliții de state sau state singulare, cu o altă concepție și viziune politică, sărbătorirea zilei de 8 (9) mai își va pierde din originalitate, încet, încet, ecoul victoriei binelui asupra răului se va estompa până la dispariție, în contextul dualist al prieteniei actuale dintre unele țări, inamice în acea conflagrație mondială, și viceversa.
Falsificarea Istoriei
Sintagma de mai sus trebuie judecată în mai multe ipostaze, în raport cu cadrul în care se produce și cu magnitudinea falsului. De asemenea, la aceste două capitole se mai poate adăuga sursa care provoacă declicul istoric dintre ficțiune și adevăr. Scriu aceste rânduri tot în legătură cu subiectul care se cheamă Ziua Victoriei, pentru că, dincolo de interpretarea și marcarea acesteia în mai multe feluri în diferite state europene, am descoperit o distorsiune chiar în gândirea președintelui SUA, Donald Trump. Așa bătăios cum l-am văzut de când a revenit la Biroul Oval de la Casa Albă, în cea de-a doua sa domnie, lui Trump, care a atacat o multitudine de probleme naționale (și internaționale) pe care și-a propus să le rezolve în serie, nu i-a scăpat nici Ziua Victoriei, bineînțeles, el fiind chemat să schimbe paradigma acestei zile în viziunea administrației Biden. Numai că... de la idee la faptă, președintele SUA n-a mai ținut cont de nicio lecție de istorie, vivacitatea lui într-un șir de discursuri determinându-l să sară mult peste cal.
Atât ziua de 8 mai, cât și ziua de 11 noiembrie (datele în care au luat sfârșit cele două Războaie Mondiale) nu erau sărbătorite în SUA, deși America a avut o anumită contribuție la obținerea ambelor victorii. Acum însă, Donald Trump și-a anunțat intenția de a fixa cele două date calendaristice ca repere similare cu practica din Europa. „Redenumesc 8 mai ca Ziua Victoriei în al II-lea Război Mondial și 11 Noiembrie ca Ziua Victoriei în Primul Război Mondial”, a notat Donald Trump pe platforma sa Truth Social. Apoi – aici intervine mistificarea Istoriei – într-un stil propriu comportamentului președintelui american, Trump ne ia cu Istoria: „Mulți dintre aliații și prietenii noștri sărbătoresc 8 mai ca Ziua Victoriei în Europa, dar am făcut mai mult ca orice altă țară, de departe, pentru a obține un rezultat victorios în al II-lea Război Mondial”. Apoi, apăsând pedala narcisismului, a adăugat: „Am câștigat ambele războaie, nimeni nu ne-a putut egala în ceea ce privește forța, curajul sau geniul militar, dar nu sărbătorim niciodată nimic. Asta pentru că noi nu avem lideri care să știe cum să facă asta. Vom începe din nou să ne sărbătorim victoriile”, a încheiat, triumfător, Trump.
Necunoscător voit sau întâmplător al Istoriei celui de-al II-lea Război Mondial, Donald Trump, care a fentat recrutarea, în 1968, pentru a nu fi trimis să lupte în Vietnam, obținând o scutire medicală, omite esențialul în Marele Război, anume că Uniunea Sovietică a făcut cel mai mult pentru învingerea Germaniei, suferind pierderi totale (armată și populație civilă) care depășesc cu mult populația României – 24 de milioane de oameni. Conform statisticilor militare, SUA a pierdut, în total, în luptele împotriva Japoniei și Germaniei, un număr de 418.500 de militari. În mod ridicol, Trump susține că sacrificiile făcute de americani în cele două războaie mondiale au fost mai mari decât cele făcute de aliați. Cifrele matematice, care nu țin cont de sentimente patriotice, demonstrează contrariul în ambele războaie : în Primul Război Mondial (1914-1918) SUA au intrat în luptă abia în aprilie 1917, numărul morților în această campanie (116.516) nu se poate compara cu Rusia (2 milioane), cu Franța (1,4 milioane) și Marea Britanie (960.000).
Ajuns în acest punct al lăudăroșeniei actualului președinte american, doresc să vin cu două observații: una pragmatică, de bun-simț, și alta derivată din studiul documentelor de arhivă referitoare la comportamentul SUA în preajma declanșării conflagrației mondiale din 1939. Prima observație se referă la ziua Z, debarcarea din Normandia, 6 iunie 1944. Prin acțiunea (îndrăzneață și concentrată) a mai multor armate (Statele Unite, Imperiul Britanic, Franța Liberă și forțe armate poloneze din Vest, plus contingente mici din Belgia, Cehoslovacia, Țările de Jos, Norvegia (în total, aproape un milion și jumătate, până pe 10 iulie) forțele aliate au contribuit substanțial la înfrângerea Germaniei naziste, aceasta fiind cea mai mare operațiune de trupe transportate amfibiu din istorie, prin traversarea Canalului Mânecii din Anglia în Normandia (Franța). Elementul surpriză și capacitatea de luptă superioară (în oameni și tehnică) au adus victoria aliaților, eliberarea Parisului (august 1944) fiind pusă pe seama operațiunii Overlord. Pierderile umane de partea germană au fost de 100.000 (morți și răniți), sacrificiul aliaților ridicându-se la circa 200.000 (morți, răniți, dispăruți).
După partea eroică a operației Overlord, care merită toate laudele contemporanilor și urmașilor acestora, trebuie să ne uităm la data  deschiderii celui de-al doilea front al aliaților: 6 iunie 1944. De ce atunci și nu mai devreme? Doar cei care au planificat această debarcare au cunoscut motivul (motivele). Noi, printr-un exercițiu de memorie, bazat pe o logică a întregului spectru al tuturor fronturilor războiului la acea dată – 6 iunie 1944 – și coroborat cu separarea după încheierea războiului a statelor care făceau parte din coaliție, în două tabere militare antagoniste (NATO și Tratatul de la Varșovia), înclinăm să dăm și o altă conotație evenimentului din 6 iunie 1944. La acea dată Fronturile Armatei Roșii înaintau cu siguranță, eliberând rând pe rând localități din vestul țării, apropiindu-se de hotarele României, pe 20 august intrând deja în Iași. Să nu uităm de operațiunea „Bagration”, când sovieticii, pe teritoriul Belarusiei de azi, au înfrânt o armată germană de 800.000 de soldați, producând mari pierderi: 90.000 de morți și dispăruți, 120.000 de răniți și 150.000 de prizonieri, croindu-și drum spre Vest. În aceste condiții, în încercarea de a ajunge pe  anumite  aliniamente strategice mai înainte ca sovieticii să atingă acea linie a frontului, exercițiu care a fost dezvăluit clar în luptele pentru cucerirea Berlinului, occidentalii și SUA au micșorat pe cât au putut spațiul terestru care să fie eliberat de Armata Roșie, preconizând că ea ar vrea să rămână pe acele locuri, așa cum avea să se întâmple cu statele est-europene care, după terminarea războiului, au intrat în sfera de influență a URSS.
Deși „scenariul” pare neverosimil, trebuie să acceptăm că într-un război atât de complex și versatil, schimbarea de poziție și trădarea fac parte din acest angrenaj al morții. Oricum, cine îndrăznește să admită și acest mobil (chiar dacă inferior și subversiv acțiunii primordiale – deschiderea celui de-al doilea front în Europa), trebuie să stăpânească perfect acțiunile țărilor beligerante între bornele de hotar: 1 septembrie 1939 și 6 iunie 1944, aproape 2.000 de zile în care Uniunea Sovietică a fost, fără îndoială, principala contributoare la răsturnarea planurilor Germaniei naziste de a face tabula rasa imensul spațiu rusesc, precum și spații geografice din Europa de Est. Și, pentru a crea o și mai mare bază de supoziții, am găsit undeva o întrebare, pe care o reproduc: „Dacă nu era 2 februarie 1943 – capitularea germană la Stalingrad – ar mai fi existat 6 iunie 1944, Operațiunea Overlord?”.
Cea de-a doua observație are în centrul ei tot o reacție a SUA (sau o lipsă de reacție, depinde de pe care față a medaliei privești realitatea). Pentru a intra în subiectul propriu-zis rămân deocamdată pe continentul european, unde, între 1936 și 1939, drumul care duce la reconstrucția marelui Reich german trece (sub privirile adormite ale Europei) printr-o serie de etape începute cu satisfacerea revendicărilor teritoriale și va culmina cu agresiunea împotriva Poloniei. Astfel, în martie 1936, trupele germane ocupă Renania, în martie 1938 are loc Anschluss-ul (anexarea Austriei), iar în 15 martie 1939 trupele germane au ocupat Boemia și Moravia, statul cehoslovac dispărând de pe harta Europei aproape 6 ani, până la 8 mai 1945. Tot planul decurgea așa cum își dorea Hitler, în pregătirea cataclismului ce avea să izbucnească pe 1 septembrie 1939, atacarea Poloniei. Deși alarma se răspândise în Europa, marile puteri, Franța și Anglia, n-au fost capabile să riposteze, mai mult, în dimineața următoare a zilei de 15 martie 1939, un diplomat englez s-a deplasat la Cancelaria Reichului pentru a preda o scrisoare din partea lui Neville Chamberlain (prim-ministru al Regatului Unit), în care se menționa explicit cedarea Regiunii Sudete dacă Germania va garanta că nu va recurge la forță. Fără comentarii.
Ce făcea America în acest timp?
După concesiile făcute de Marea Britanie, acceptând cererile germane în perspectiva unei noi ordini europene, care să o înlocuiască pe cea de la Versailles cu o colaborare între cele 4 mari puteri (Marea Britanie, Franța, Germania și Italia) cu excluderea URSS, dincolo, peste Ocean, SUA, prin nehotărâre, adâncește criza de pe bătrânul continent. Preocupați mai mult de expansiunea Japoniei în Asia, americanii își dau seama că nu rezolvă nimic doar cu apeluri la pace, și atunci președintele Roosevelt face presiuni asupra Congresului pentru ca acestea să abroge legile referitoare la neutralitatea americană, adoptate în timpul războiului din Etiopia (1935-1936). Deși climatul internațional era deja alterat, SUA încercau să se țină departe de conflict, sperând, optimiste, într-un status quo atât în Europa, cât și în Orient. Dincolo de amenințarea geopolitică, SUA începea să sufere, cu gândul că agresiunea germană și japoneză se va repercuta negativ în închiderea piețelor europene și chineze pentru valorificarea mărfurilor americane. Totuși, până în vara anului 1939, vizibilitatea primejdiilor care apasă asupra lumii nu-l determină pe președintele Franklin Roosevelt să-și schimbe radical poziția.
O Europă a Națiunilor sau a doamnei Ursula?
Dacă tot se bate apa-n piuă cu declarația de acum 75 de ani a ministrului de Externe francez, Robert Schuman, care declara ziua de 8 mai Ziua Europei, o Europă a națiunilor, de ce, astăzi, nu se mai respectă acest statut? De ce președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a luat Europa în primire ca pe o persoană fizică, nedând socoteală niciunui for european pentru măsurile antistatale pe care le adoptă în Comisie? În aceste condiții, ce fac cei 720 de europarlamentari, plătiți cu 8.000 de euro pe lună (net), plus alte stipendii? Cum de s-a ajuns la degradarea sentimentului de Națiune, de Patrie, de Popor, la acești trimiși ai popoarelor la Bruxelles și Strasbourg? Cum de li s-a atrofiat apartenența la țara pe care o reprezintă în forul european? Cum de au uitat că, înainte de a fi ai Europei, ei sunt (dar, mai sunt oare?) ai statelor și ai națiunilor din care fac parte? Ați uitat de Lucrețiu Pătrășcanu, fost ministru al Justiției în Guvernul Petru Groza, ce a răspuns la interogatoriu: „Înainte de a fi comunist, eu sunt român”?
Poate doamna Ursula, de cetățenie germană, fostă ministru  al Apărării în Guvernul Germaniei, între 2009 și 2013, se face că a uitat costurile celui mai devastator război pământean pornit de mintea înfierbântată a liderului nazist Hitler. Păcat ! Să nu uite, însă, că popoarele n-au uitat.
• Cel de-al II-lea Război Mondial a întrunit eforturile uriașe, umane și materiale, ale unui număr de 61 de state, cu o populație de 1,7 miliarde de oameni;
• Operațiunile militare s-au desfășurat pe teritoriile a 40 de state din Europa, Asia și Africa, însumând o suprafață de 22.000.000 kmp, Europa fiind continentul pe care s-au dat cele mai crâncene lupte;
• Forțele militare mobilizate, ale celor două coaliții, au atins cote uriașe – 110.000.000 de oameni mobilizați, mai mult cu 40.000.000 decât în Primul Război Mondial;
• Totalul celor pieriți – în jur de 55.000.000 de oameni, ponderea principală, așa cum am văzut mai înainte în articol, a avut-o URSS: 6,3 milioane de militari și 17 milioane de civili morți. Celelalte popoare din Europa au avut 1,8 milioane de militari și 10,5 milioane de civili morți, dintre care 5,5 milioane de evrei.
Cum de s-a atrofiat memoria Europei, dând uitării suferințele popoarelor, pricinuite de un nebun pe nume Hitler, sprijinit de propaganda nazistă și de poporul german, captivat de discursul Führerului: 1 septembrie 1939 – Germania invadează Polonia, declanșând cel de-al II-lea Război Mondial; 9 aprilie 1940 – Germania invadează Norvegia; 14 mai 1940 – Olanda capitulează; 28 mai 1940 – Belgia capitulează; 22 iunie 1940 – Franța capitulează; 22 iunie 1941 – începe Operațiunea Barbarosa, invadarea URSS etc., etc. În pofida acestor urmări tragice ale unui război catastrofal, „neîmblânzita” Ursula von der Leyen ațâță spiritele împotriva unui anumit stat, chemând Europa la un plan de reînarmare, în care va angaja fonduri de 800 de miliarde de euro, bani luați de la gura copiilor Europei numai și numai pentru a rămâne numele Ursulei în istorie. „Ne aflăm într-o eră a reînarmării. Europa este pregătită să crească masiv cheltuielile de apărare pentru a răspunde la urgența pe termen scurt de a sprijini Ucraina, dar și pentru a adresa nevoia pe termen lung de a ne asuma mai multă responsabilitate pentru propria noastră securitate europeană” – ne-a expus planul războinic doamna Ursula.
Deși există o diferență de fond (dar nu și de principii), citez și dintr-un discurs al lui Hitler în fața generalilor săi, în martie 1941, cu două luni înainte de a invada Uniunea Sovietică: „Războiul împotriva Rusiei nu va fi un război cavaleresc: ideologiile și diferențele rasiale sunt în joc și, prin urmare, va fi condus cu o duritate, cruzime și inflexibilitate fără precedent”. După 84 de ani de la rostirea cestor cuvinte malefice, și la 80 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste, multora dintre noi le e greu să înțeleagă de ce europenii au uitat de ororile războiului, de ce popoarele care au suferit au uitat! Europa cea uitucă – trezește-te!
NOTĂ: Cum a sărbătorit România Ziua Victoriei? În dezacord total cu semnificația complexă a acestei zile. Premierul interimar, Cătălin Predoiu, a transmis un mesaj stufos, în care s-a referit doar la 9 mai 1950, ridicând în slăvi UE, încheind apocaliptic, cu urările: „La mulți ani, Europa unită! La mulți ani, României europene! La mulți ani, cetățenilor europeni!”. Ce grețos!
Țara fiind sub asediul campaniei electorale, s-a speculat Ziua Victoriei pentru a se ieși în piețe și a se striga sloganuri împotriva adversarului politic, sub masca sărbătoririi acestei zile. A ieșit o țigănie și o deturnare a Istoriei!
Nici un cuvânt despre eroii din cel de-al II-lea Război Mondial, despre jertfa lor, fără de care, astăzi, România ar fi fost o mare câmpie cu grâu pentru rasa ariană. Am uitat să-i omagiem pe cei 50 de veterani care mai trăiesc. Ce Președinte! Ce Parlament! Ce Guvern! Ce rușine!
GEO CIOLCAN