O scrisoare în versuri a lui Ion Minulescu

Scrisori în versuri... Care dintre poeții noștri, la vîrsta copilăriei, n-a comis primele versuri? Copii-minune cu toții, ajunseseră să-și uimească familia și profesorii. Coșbuc visa rime pe care le scria pe perete cu un cărbune, lăsîndu-l în urmă pe Călin (cel din ,,File din poveste”), care se mulțumea doar să deseneze purceluși cu coada îmbîrligată. De la Topîrceanu ne-au rămas versurile: ,,Veniți cu toții, frați români,/ Să dăm năvală la păgîni...”. Sau de la Nichita: ,,Într-o zi, mai către prînz/ Gheorghiță venea cu-n mînz./ Cum mînzul mergea agale,/ Îi ieși un hoț în cale./ Hoțul, fiind bandit din fire,/ Îi luă mînzul cu grăbire./ Gheorghiță rămase cu buza umflată/ Că n-a avut cu el o bîtă lată/ Pe bandit să-l bată”. Elev fiind la Școala de Literatură din București, adolescentul Nicolae Labiș compunea o lucrare despre poezia populară, numai în versuri de cîte 8-10 silabe, relevînd o prozodie perfectă și lăsîndu-l cu gura căscată pe Sadoveanu.

Mai încolo, la vîrsta maturității, acest fel de scrieri deveniseră un exercițiu la îndemînă și pentru plevușcă, nu numai pentru maeștri. Stabilit la Berlin, Caragiale, care era doar un poet făcut, nu născut, motiv pentru care scria fabule mai mult ocazional, trimitea amicilor din țară mesaje în versuri. Unele ironice, altele pline de căldură, în funcție de umorile momentului. De la Eminescu ne-a rămas o felicitare în 3 strofe, trimisă lui Samson Bodnărescu, la Pomîrla, de ziua sa onomastică: ,,N-am știut cum că în ziua/ Douăzeci și șapte iuni/ Își serbeaz-aniversarea toți voinicii și Sămsuni.// În biserică asemeni/ Cît umblam pe la icoane/ N-am văzut pe Sfîntul Simon/ Prea iubitule, Samsoane.// Și spre semn caracudistic/ Îți trimit această cartă,/ Iar tu spune printr-un distic/ Cum că cei absenți se iartă”. Dar epigramele și celelalte poezii de factură epică ce altceva sînt decît niște simple gînduri trimise de la un om la altul? De cele mai multe ori, niște scrieri lăsînd să se întrevadă zîmbetul și căldura sufletească.

Așa cum este, de pildă, scrisoarea ticluită de maestrul Ion Minulescu și adresată regizorului Soare Z. Soare, o glorie a Teatrului Național, care în ianuarie 1920 îi pusese în scenă piesa ,,Amantul anonim”. Iată misiva redată fragmentar: ,,Mă, Soare Z. Soare, ce păcat că ești/ Cel mai mare regizor din București,/ Regizor umblat prin Occident/ Regizor cu faimă și talent/ Regizor născut, iar nu făcut/ Cum ar fi moș Gusty Belzebut/ Ce păcat că deși ești ce ești/ Tu nu fabrici altceva la București/ Decît brînză bună în burduf de cîine (...)/ Și de mîine pînă dracu știe cînd/ Fiindcă văd că ne iei pe toți la rînd,/ Mă, Soare Z. Soare, fii băiat de treabă/ Și cînd vezi că piesa nu-i așa de slabă/ Dă-i și tu o mînă de-ajutor/ Că de-aia ești mare regizor./ Și eu dacă lucrul ăsta-l spun/ E că sînt la fel ca tine de nebun/ Și să te ferească Dumnezeu/ Să-ți bați joc de opul dramatic al meu/ Că oricît ai fi tu mare moftangiu/ Eu să știi că te belesc de viu/ Și-n vitrina «Rampei» te expun/ Ca o tabacheră goală de tutun/ Ca să nu mai aibă ce fura actorii/ Cînd repetă piesele cu regizorii/ Și-n loc să le joace, le-njură autorii (...)”.

Fiind institutor...

Ca autor didactic, Ion Creangă a scris următoarele cărți:

- ,,Metodă nouă de scriere și citire”

- ,,Învățătorul copiilor” (3 părți)

- ,,Povățuitor la cetire – prin scriere, după sistema fonetică”

- ,,Regulele limbii ro­mâne”

- ,,Geografia județului Iași, cu conturul județului”

- ,,Harta județului Iași”.

Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici și ceilalți membri ai ,,Junimii”, prin tot ce au scris, au contribuit la punerea în practică a Noii metode, de inspirație Europeană, prin care Titu Maiorescu a înțeles că modernizarea și unificarea Țărilor Române se pot înfăptui numai prin realizarea unei limbi literare comune, avînd la bază dialectul muntenesc.

Arghezi, altfel de cum îl știam

În opinia criticului și istoricului literar Marian Popa, Tudor Arghezi ar fi scris pamfletul ,,Baroane” la sugestia lui Mihai Antonescu. Primind ordine de sus, cenzura a permis ca pamfletul să fie publicat în ziarul ,,Informația zilei”, nr. din 30 septembrie 1943. Ulterior, Arghezi i-ar fi cerut iertare baronului von Killinger, explicînd că, de fapt, el îl vizase pe un oarecare baron maghiar. Pentru acestă contribuție la slăbirea moralului nemților, Arghezi ar fi primit un sfert de milion de lei.

Onomastica în literatura de ieri și de azi

L-am revăzut recent pe Mircea Diaconu într-un film, unde era profesor de Română și le dădea elevilor ca temă pentru acasă lucrarea ,,Sentimentul patriotic la scriitorii pașoptiști”. Și atunci mi-am adus aminte de doamna Flavia Maftei, profesoara noastră de la Liceul ,,Pajura”, care ne tot înnebunea cu lucrări scrise precum: ,,Surse ale umorului la Ion Creangă” – prostioarele lui Nică, limbajul popular folosit, proverbele și zicătorile, care întrerup anacolutic (,,Vorba aceea...”) fluxul narațiunii, sau numele personajelor – Trăznea, Mogorogea, moșii Bodrîngă și Chiorpec. O altă compunere era: ,,Caragiale și comicul de nume”. Iar noi trebuia s-o luăm de departe, de la Mitică Rîmătorian al lui Nicolae Filimon, șătrarul Săbiuță, spătarul Pungescovici și aga Bondicescu, escrocii lui Alecsandri. Pe urmă, Caragiale – Cațavencu, Trahanache, Scuipici, Papadopolina, Hurdubiloaia sau Ogretinencele...

Și în zilele noastre, rețeta clasică a umorului (care mai cuprindea comicul de nume, oximoronul dintre esența și aparența personajelor, precum și qui pro quo-ul) este la mare căutare, deși modernismul a impus noi mijloace de exprimare. Astfel, prin anii ’70 se bucurau de succes ,,Ingeniosul bine temperat” și ,,Dictionarul onomastic”, cărțile tînărului, pe atunci, Mircea Horia Simionescu. Care, și el, a lansat pe piață cîteva nume izbutite: Șchiopu Ionescu, Cercel Manicatide, Pocuția Săndulache, Smîrdan și Plevna Batacliu, Hatman Zamfiroiu sau Zamolxe Grădinaru, mult căutate de snobii cu înclinații istorice. De asemenea, cine e curios găsește și alte nume fistichii: Podbălniceanu, Ceburașcă, Samurcășescu, Ciovârnișanu sau Așdvadzadur (nume georgian) și Donavachian (armenesc), puse în circulație, se pare, de Sabina Fati, călătoare neobosită în jurul Mării Negre. Și Fănuș Neagu găsise un nume, Scarlat Cahul, bun să facă dintr-însul un personaj de roman. De la ,,Chițimia”, o piesă de teatru a lui Băieșu, jucată cîndva la ,,Bulandra” (cu Octavian Cotescu, Ștefan Bănică, Mihai Mereuță și Rodica Tapalagă) mi-a răsărit în minte numele Manole Chițimia, care ar sta bine pe coperta unei cărți.

Inspirate mi s-au părut și unele dintre numele puse în circulație de prozatorul Paul Ioan în cartea sa, ,,Dicționar de sinucigași”. Mai întîi, perechile de sfinți: Drojdie și Dropie, Labie și Corabie. Sau cuviosul Rafie, proorocul Ardezie, arhanghelul Betonie. N-au trecut neobservați nici gemenii Democrat și Democrit Bărbosu; Borfelina și Cordelina, fiicele avocatului Stamatoiu de la Buftea; Cariatida și Carotida Ciupercioiu, cîștigătoarele marelui șlem de la Wimbledon în proba de dublu. Dar de tripleta Fabulația, Fecundația și Federația Bobic ce ziceți? Sau niște personaje cît se poate de onorabile, chiar dacă de extracție modestă – Abanos Clemente, Balanța Iftene, dactilografa Diagonala Popovăț, Anxiar Ioniță, o tînără speranță la Progresul Strehaia, în B; sau Revulsin Pleșuvu, fost căpitan de cavalerie. Și aici, la Mălăieni, Teleorman, onomastica de sorginte populară își dovedește inventivitatea și, mîine, poreclele de azi vor deveni nume de familie: Ancipac, Cicalete, Cotoșmiau, Ciovârnă (neapărat cu â, cum e moda), Dâgă, Grâsâc, Piriclie. Situație verosimilă cîtă vreme comuna Siliștea-Gumești, imortalizată de Marin Preda, e la 6 km și deține intact același substrat folcloric deosebit de inventiv cînd vine vorba de alte porecle: Năstase Besensac, Bisisica, Isosică, activistul Ouăbei (,,Hai la ouă, băi!”), Pațanghel, Țugurlan, Udubeașcă.

Originile spiritualității românești

,,Spiritualitatea românească pendulează între două entități: Păcală și Tîndală. Între cei care se prostesc (histrionii), prostindu-ne. Și cei care îi urmează prostindu-se”. (I.D. Sârbu) Pe aceeași direcție evoluează două personaje tutelare ale literaturii noastre: Hyperion și Mitică. Unul grav, altul zeflemitor. Așa cum le-au dat viață Eminescu și Caragiale.

Etimologia unor cuvinte

Orașele construite de slavi erau alcătuite din 3 părți:

- grad, cetate, zona cea mai înaltă și deci ferită (Bălgrad – Orașul Alb, Leningrad – orașul lui Lenin);

- voros, cartierul de jos al negustorilor, înconjurat de un zid prefabricat. (Acum vreo 60-70 de ani, ungurii aveau o echipă de fotbal de care se temea întreaga Europă, Ferencvaros Budapesta. Și la antrenamentele ei, stadionul era aproape plin. Într-un colț, pe pista roșie de zgură, se antrena, nebăgat în seamă, Vilmos Vorju, recordman european la greutate. El era legitimat la clubul Vörös Meteor = Steaua Roșie;

- palanca, suburbia unde locuia sărăcimea, înconjurată de un zid de palisade. Undeva, pe lîngă orășelul Bolintin, Giurgiu, există un sat Palanca. În folclorul locului nu există nici o referire la vreun gard de nuiele. (Și Ion Creangă, în ,,Amintirile” sale pomenește de acest cuvînt, atunci cînd ne descrie scena cu mătușa Marioara care îl aleargă pe Nică prin cînepă, pînă o pune palancă la pămînt.)

PAUL SUDITU