Nimic nu mai e cum a fost cîndva, pe vremea copilăriei mele... Nimic... Satul mai ales... Oamenii lui... Totul s-a schimbat. Oamenii nu mai au dragoste de pămîntul lor... De gospodării... Totul e lăsat de izbeliște. Pe nimeni nu mai interesează să planteze un pom sau să curețe un izvor, să bată un cui la gardul casei. Nimeni nu face nimic fără să fie plătit. Cînd a venit primăvara și s-a dus mustul zăpezii, unii oameni de la sat nu prea se învrednicesc cu munca prin gospodării. Și asta se vede după felul cum arată șanțurile necurățate de la poartă și podețele nedesfundate, că la orice ploaie mai zdravănă, se pot trezi cu casa plină de apă. Cît privește înlocuirea pomilor uscați cu alții noi, nici pomeneală... Toate astea sînt treburi care țin, în acest anotimp, de activitatea săteanului gospodar. Așa stau lucrurile de cînd e lumea și satul românesc, cu datinile și obiceiurile lui. Oare să nu mai fie țăranii noștri gospodari? Și da, și nu, dacă ne gîndim că cei mai mulți și-au lăsat pămîntul de izbeliște sau și l-au dat în arendă, iar toamna primesc o nimica toată din recolte, motiv de bîrfă pe marginea șanțului... De fapt, cine să mai muncească pămîntul, că majoritatea tinerilor au plecat – cu sau fără studii – în lumea largă, pentru un trai mai bun. Nu zicem că e un lucru rău, avînd în vedere că trăim într-o lume a globalizării triumfătoare și fiecare are tot dreptul să facă ce vrea, să meargă unde îi poftește inima. Dar avem și noi dreptul, la rîndul nostru, să constatăm ceea ce se întîmplă și să comentăm. Așa e într-o democrație. Dar ce ne facem cu grădinile noastre, cu straturile de flori din fața casei, cu livezile care nu sînt tratate la timp contra insectelor dăunătoare? Desigur, mai sînt și gospodari iscusiți la sate... Ce-i drept, ei nu sînt foarte numeroși, spre deosebire de cei din vremea copilăriei mele. Atunci, de îndată ce se topea covorul alb al iernii, iar primăvara își făcea discret apariția, satul întreg începea să freamăte de gospodari ieșiți la treabă prin ogrăzi, grădini, pe dealurile cu vii, ca albinele în stup... De ploua sau trăsnea, nu conta, ei se aflau cu sapa printre brazde sau la îngrijirea animalelor. Și nu se lăsau pînă nu-și vedeau viile puse la rostul lor, pînă avea să dea iama căldura, pentru că aveau să crească lăstarii și, la o mică atingere, se puteau rupe de pe viță, astfel încît, toamna, producția de struguri nu mai era cea estimată. Via noastră din grădină nu rămînea nemuncită, pentru că mama, în vrednicia ei, știa să o lucreze meșteșugit, îndemîndu-ne și pe noi să o urmăm la muncă... Toată familia era angrenată la muncile din grădină, nimeni nu avea timp de odihnă, nici de stat la bîrfă, pe marginea șanțului, sau la băutură, prin bodegi, cum se întîmplă acum prin unele locuri, în loc ca oamenii să se îngrijească de ceea ce le-a dat Dumnezeu: pămîntul lăsat lor de strămoși, pe care să-l cultive, pentru hrana lor și a familiilor lor. Ceea ce am scris aici, nu sînt povești, ci o realitate constatată de curînd, după ce am trecut prin mai multe sate românești.

Prin urmare, primăvara este anotimpul meu de vis și de poezie; este timpul în care bucuriile mele se regăsesc în florile abia ieșite de sub plapuma iernii, în amintirile despre clipele petrecute alături de mama și frații mei la tăiatul viei în grădină, în cîntecul păsărilor și căldura molatică a soarelui, care ne îmbia la somn nu doar pe noi, copiii, ci și pe mieii strînși în turme, pe dealurile proaspăt înverzite. Acum, părinții stau cu copiii la televizor, navighează pe internet, ori merg la mall-uri, în parcuri, dar nu să se recreeze, să citească o carte - ci să facă selfiuri și să vorbească pe mobil, cu căștile bine înfipte în urechi... Altă lume, altă primăvară!