Alice Voinescu – destinul tragic al primei femei din România cu doctorat în Filozofie
  • 17-07-2023
  • 0 Comentarii
  • 205
  • 0

Scriitoare, traducătoare, profesoară și critic de teatru, Alice Voinescu s-a născut la 10 februarie 1885, la Drobeta-Turnu Severin, într-o familie de intelectuali – tatăl său, Sterie Steriadi, era o figură importantă a orașului, avocat de renume și cu un doctorat obținut la Paris, iar mama, Massinca Poenaru era descendentă a inventatorului și matematicianului Petrache Poenaru). Alice se dovedește un copil precoce: la vîrsta de cinci ani știa deja să citească în limbile română și germană, iar la șase ani învață limba franceză. Are profesori particulari care o vor îndruma în științele exacte și umaniste. Urmează studiile universitare la Facultatea de Litere și Filozofie din București, unde audiază cursurile lui Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru, Pompiliu Eliade, Mihai Dragomirescu, Nicolae Iorga ș.a. În 1908 își ia licența în filozofie cu Maiorescu, iar la insistențele acestuia, familia o trimite la studii în Germania și Franța pentru pregătirea unui doctorat. După mai mulți ani de studiu, reușește, în 1913, să-și susțină doctoratul la Sorbona, devenind prima femeie din România cu doctorat în Filozofie.
Deși apreciată în lumea academică occidentală, alege să se întoarcă în țară
După publicarea în Franța a tezei sale de doctorat, cu tema ,,L’interprétation de la doctrine de Kant par l’École de Marburg. Étude sur l’idéalisme critique”, tînăra a primit mai multe propuneri de angajare, ca lector la Paris, sau profesor la o universitate americană. Alice Voinescu le refuză pe toate, preferînd să se întoarcă în țară, pentru a se mărita, în 1915, cu avocatul Stello Voinescu. (A fost o căsătorie care avea să-i provoace multe dezamăgiri și tristeți din cauza firii lui nestatornice, dar moartea lui, încă tînăr, în 1940, îi redeșteaptă iubirea pentru el; îi duce dorul pînă la sfîrșitul zilelor sale, petrecînd ore întregi la mormîntul lui, topită de tristețe și purtînd lung conversații cu el în paginile ,,Jurnalului” ei.)
Întrucît posturile de profesor universitar de filozofie erau rezervate exclusiv bărbaților, se concentrează asupra esteticii și istoriei teatrului, în 1922 devenind profesor titular la Conservatorul de Artă Dramatică din București. În perioada 1925-1939, a fost invitată la reputatele decade de la Pontigny din Franța, unde a cunoscut o serie de personalități de vîrf din cultura franceză, cu unele dintre acestea întreținînd ulterior o bogată corespondență. La întoarcerea din Franța, în 1930 și 1932 vizitează Veneția și Florența, unde are revelația artelor plastice. Între 1931 și 1942, susține numeroase conferințe și emisiuni radiofonice despre teatrul antic, teatrul elisabetan, dramaturgia clasică franceză, devenind faimoasă ca bună vorbitoare. În 1936 contribuie cu articole la Istoria Filozofiei Moderne, publicată de Societatea Română de Filozofie, și scrie studii despre patru dramaturgi contemporani (Franz Wedekind, Luigi Pirandello, George Bernard Shaw și Jean Claudel). De asemenea, a ținut cursuri de sociologie la Înalta Școală de Asistență Socială, militînd pentru emanciparea și educarea femeilor. În diferite ocazii, Alexandru Paleologu a scris elogios despre Alice Voinescu, socotind-o cea mai mare oratoare pe care a ascultat-o: ,,(...) grația ei învăluitoare și irezistibilă de aici venea: din calitatea ei de mare îndrăgostită. Deci, de mare aristocrată”.
De notat că Alice Voinescu a fost și prima femeie care a susținut o rubrică de cronică dramatică în România, la Revista Fundațiilor Regale. Era în anul 1938. A fost prietenă cu André Gide, André Malraux, François Mauriac și Roger Martin du Gard, pe care i-a cunoscut la celebrele întîlniri de la Pontigny, vechea mînăstire din Franța. În țară, a fost o apropiată a lui George Enescu, dar și a Reginei Maria, Marucăi Cantacuzino, Mariettei Sadova... Își ținea cursurile de istoria literaturii dramatice cu un farmec nespus, iar sălile erau întotdeauna arhipline. Strălucea, era admirată și iubită...
Un model intelectual: curajul de a fi liber și noblețea împotrivirii
Deși frecventează cercul ,,Criterion”, alături de Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Arșavir Acterian și alți intelectuali cu vederi de dreapta, Alice Voinescu va protesta public după asasinarea fostului ei profesor, Nicolae Iorga, de către legionari: ,,Moartea domnului Iorga m-a exasperat. De la mișelia asta, nu mai cred în ordine și liniște”.
Pentru Alice Voinescu, Iorga era ,,un om de o prodigioasă cunoaștere”, care, în pofida păcatelor sale, rămînea un om rar. Pe 5 februarie 1934, în ,,Jurnalul” ei publicat postum, diarista nota, în legătură cu marele istoric: ,,Întotdeauna resimt dureros lipsa culturii mele istorice și literare, în sensul cel mai strict al cuvîntului, dar acut, ca ieri, n-am simțit-o niciodată. [...] Nu m-am liniștit decît cînd mi-am mărturisit ignoranța. Am simțit-o și mai vast cînd dl Iorga părea convins că sînt doar o modestă. Niciodată n-am fost mai disperată de lipsa mea totală de memorie!”.
După venirea comuniștilor la putere, odată cu intrarea în vigoare a noii Legi a învățămîntului din 1948, a fost pensionată. Atunci avea să sufere enorm. A plîns. A deznădăjduit. Fusese pensionată forțat, în urma reacției firești de a-și apăra valorile – nu ca pe niște relicve ale ,,societății burgheze”, ci ca pe dobîndiri lăuntrice – încredințată fiind că, păstrîndu-le, rămîne om: ,,O țară care-și reneagă trecutul nu are viitor”. Atitudinea ei se justifica astfel: ,,Dacă totuși mă încăpățînez în poziția mea, e că metodele întrebuințate de comunism sînt inumane, și pentru că azi aceste metode se petrec pretutindeni unde comunismul a pus piciorul. Nu neg generozitatea principiilor comuniste, dar rezist formei lui actuale, barbare și primejdioase pentru umanitate. La noi se mai complică și cu o superficialitate, un lichelism flagrant. Lichelele sînt în toate partidele, dar mă scîrbesc mai ales cînd vor să fie și reformatoare”.
Între aprilie 1951 și noiembrie 1952, Alice Voinescu va fi reținută la Jilava, fără a fi judecată sau condamnată. Arestată pentru că asistase la conferințele clandestine pe care filosoful Petru Manoliu le ținea prietenilor săi, Alice Voinescu a declarat, în anchetă: „mărturisesc că n-am înțeles nimic, cu toată voința de a mă ține la curent”. Va face un an și șapte luni de închisoare, apoi va avea dumiciliu forțat într-o comună din Moldova pînă în 1954, unde va trăi în condiții groaznice. Va supraviețui datorită ajutoarelor primite de la prieteni.
„Nu vreau să mă gîndesc la cele 19 luni petrecute în închisoare. E ceva atît de străin de gîndul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre libertate, încît nu-mi recunosc nici o rudenie, nici o afinitate, nici o coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam cînd pretindeam că e o mare experienţă ce-mi poate folosi. Nu mi-au folosit toată urîţenia şi murdăria şi comicăria, decît să mă delimitez mai bine, să mă smulg din ele“, scria Alice Voinescu în noiembrie 1952, în timpul perioadei în care se afla în domiciliu forţat.
Ca urmare a unor memorii scrise de mai mulți intelectuali importanți, precum Perpessicius, Tudor Vianu, Mihail Jora (care își pierduse și el catedra de la Conservator), Camil Petrescu, Victor Eftimiu, Florica Muzicescu sau Vasile Voiculescu, precum și la intervenția lui Petru Groza, i se va permite să revină în București, unde va trăi datorită unei pensii modeste și a unor traduceri din literatura engleză și germană. Continuă să își ajute apropiații și cîțiva tineri discipoli, fie financiar, fie prin scris.
Alice Voinescu s-a stins din viață în noaptea de 3 spre 4 iunie 1961, la București.
Moștenirea lăsată de Alice Voinescu,
un model moral în cultura română
În anii ’80, criticul Dan Grigorescu reușește să publice o serie de volume de estetică și istorie a teatrului semnate de Alice Voinescu, iar după 1989 i se publică ,,Jurnalul”, operă voluminoasă, care va fi considerat o lucrare de excepțională valoare literară și documentară și care a însoțit-o pînă cu patru zile înainte să moară. Practic, acesta acoperă efervescenta perioadă interbelică, cu numeroasele personalități pe care le-a cunoscut, și o parte din experiența de coșmar a existenței autoarei după instaurea puterii comuniste. A început să scrie ,,Jurnalul” în 1929, la sugestia scriitorului francez Roger Martin du Gard, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Printre cei care apar în ,,Jurnal” se numără George Enescu, prințesa Maruca Cantacuzino, Nicolae Iorga, Gala Galaction, André Gide, André Malraux.
Perpessicius scria în 1953: ,,În ce măsură activitatea multiplă și diversă a Doamnei Alice Voinescu a slujit societății românești în aceste ultime decenii ale culturii noastre, abia dacă mai e nevoie să fie amintit. Seriile de discipoli ai cursurilor domniei sale și auditorii numeroaselor domniei sale conferințe stau mărturie imenselor servicii pe care această pedagogă și oratoare, deopotrivă de active, le aduc celor iubitori de învățătură, de gînduri frumoase și, mai ales, de o justă și subtilă inițiere în tainele dramaturgiei universale”.
Un emoționant omagiu îi aduce, de asemenea, un renumit om al scenei, actorul Mircea Șeptilici: ,,…Şi privind-o pe Alice Voinescu – care avea părul alb de la 18 ani – și ascultînd-o, simţeai că vîrsta oamenilor trebuie să fie numai tinereţe, vedeai că albul e cea mai frumoasă culoare, înţelegeai ce înseamnă transfigurarea, ce înseamnă nimbul şi ce putere de seducţie are frumuseţea spiritului… Într-o zi – acum cîţiva ani – inima care «le punea pe toate la inimă», inima prin care trecuseră atîtea dureri, inima s-a oprit… Cărţile pe care le-a lăsat, studiile «Montaigne» şi «Eschil» sau «Aspecte din teatrul contemporan» şi – mai ales – scrierile postume, reeditate, vor pune, peste vreme, numele Alice Voinescu printre dascălii artei şi gîndirii româneşti, dar nu vor putea să arate decît o mică parte din ceea ce a însemnat un om fără nici o umbră, o fiinţă făcută numai din lumină” (,,România literară”, 30 ianuarie 1969).
R. M.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite