,,Trecerea Alicei Călugăru prin literatura noastră este asemeni unui vînt albastru mirosind, crud, a grădini după ploaie și-a taină de crengi tinere cu fructe neculese. Născută la Paris (în iulie 1886), Alice Călugăru apare proaspătă, grăbită și halucinantă în lirica română, își presară colaborarea prin cîteva reviste literare, asvîrlă, cu mîini fierbinți de tinerețe, o culegere de «Viorele» – apărută în 1905 – desfrunzește, surprinzător, un temperament poetic de largă vibrație, dovedindu-se o artistă a plasticizării imaginii, și dispare, apoi, deodată, la fel de grăbită și ciudată, din mișcarea noastră literară, în 1912, cînd se stabilește definitiv în Franța, despărțindu-se nu numai de poezia românească, dar chiar de propria ei operă. Dispariția aceasta, atît de bruscă, a produs, întîi, nedumerire, ca să se acopere, treptat, de parfumat mister și de amară uitare” – acesta este primul paragraf al articolului ,,O poetă uitată: Alice Călugăru”, publicat de Radu Gyr în ,,Universului Literar” (nr. din 30 iulie 1943)

Poeta Alice Călugăru a făcut parte din pleiada glorioasă a intelectualității române în perioada interbelică, alături de Eugenia Actarian, Alice Voinescu, Martha Bibescu, Elena Văcărescu, M. Eliade, E. Ionescu, Em. Cioran, P. Țuțea, N. Ionescu, P. Comarnescu, C. Rădulescu-Motru, M. Vulcănescu, M. Sebastian și alții.
S-a născut pe 4 iulie 1886 la Paris, ca fiică a lui Ștefan, ofițer român, și a Mariei Carabella. Tatăl ei participase ca sublocotenent intendent la Războiul de Independență, în 1882, se căsătorise cu Maria, ,,jună română, studentă de 19 ani, născută în Liège, Belgia”, fiica lui Petre și a Alexandrinei Carabella. În iulie 1885, ministrul de război a decis ca Ștefan St. Călugăru (nume adăugat în timpul armatei) să plece, pentru doi ani, la Paris ,,spre a studia tăbăcăria…”. După nașterea micuței Alice, familia a revenit în țară, iar fetița a fost educată la şcoli particulare. În primăvara anului 1903, pe cînd se pregătea pentru examenele pentru clasa a VI-a de liceu, a debutat în revista ,,Sămănătorul”, cu poezia ,,În grădină”.
La începutul anului 1905, Alice și-a lansat volumul ,,Viorele”, iar revista ,,Dumineca” a întîmpinat prima ei apariție editorială cu o elogioasă prezentare a autoarei şi a poeziilor. Interesantă este însă cronica ,,Versurile d-rei Alice Călugăru” (publicată în numărul IV din mai 1905 al Revistei ,,Sămănătorul”), în care istoricul Nicolae Iorga nota, referindu-se la volumul ,,Viorele”: ,,Cine va lua în mînă volumașul iscălit cu acest nume franțuzesc și avînd pe copertă, pe lîngă un buchet de viorele, portretul autoarei, mai ales cine-și va aduce aminte că numele d-rei autoare a figurat și prin numerele literare fără nici un fel de valoare ale celor mai făcătoare de rele dintre gazetele și revistele de speculă, nespus de proaste, - nu va fi aplecat să le cetească. Îl sfătuim să învingă însă acest d’intîiu sentiment și să încerce. Va găsi atunci un grai foarte frumos, de o mlădiere vrednică de cele mai mari laude, o deosebită ușurință în vers, mult simț pentru armonie. (...) E un act de dreptate să se spuie că acestă domnișoară e un scriitor și are deci datoria să se lămurească pe sine asupra lucrurilor ce va scrie, înlăturînd de acum înainte toate aceste elemente de... – cînd e vorba de bărbați, se zice reclamă, ce au indispus pe cîțiva oameni nepărtinitori, cari se grăbesc însă astăzi a-i recunoaște talentul”.
În același an, mama tinerei autoare, macedoneancă de origine, s-a stabilit, împreună cu două din surorile lui Alice, în Belgia, unde locuiau bunicii şi, mai tîrziu, nu se ştie cînd, a părăsit Europa pentru America de Sud, plecînd probabil în Brazilia. Alice a rămas în țară alături de tatăl său, și-a finalizat studiile liceale, iar în iunie 1906 a dat examenul de Bacalaureat la Sf. Sava din Bucureşti, printre colegii de examen aflîndu-se G. Topîrceanu, M. Cruceanu, Al. T. Stamatiad.
Tînăra era cunoscută de mulți scriitori bucureşteni, îl vizitase de două ori pe Titu Maiorescu, care i-a citit manuscrisul volumului de debut comunicîndu-i observaţiile sale și se bucura de amiciţia cercului de la Cenaclul „Sămănătorul”.
La scurt timp, Alice a plecat, împreună cu tatăl ei, în Franţa, din dorința de a-și continua studiile la Paris. I-au lipsit însă resursele financiare, astfel că a fost nevoită să accepte slujbe de funcţionară şi dactilografă. A plecat un timp din capitala Franţei în Belgia, a revenit la Paris, dar era mereu într-o situație materială precară. În 1911 i-a solicitat lui Titu Maiorescu – fără rezultat – ajutor pentru a obţine o bursă, mai ales că starea i se agravase după moartea tatălui ei, prin 1910, şi rămăsese absolut singură.
Înstrăinarea și alte enigme
din biografia poetei
Motivul real al înstrăinării poetei a rămas nedeslușit. Poate că a fost vorba într-adevăr de intenția de a-și desăvîrși studiile, de ,,cine știe ce nelămurit capriciu sau, poate, cine știe ce umbră a unei drame, pudrată eu cochetă discreție” (Radu Gyr în articolul citat din ,,Universul Literar”), de vreun iubit cu care a fugit la Paris, sau chiar de nașterea unui copil din flori (conform unor zvonuri ajunse la urechile lui Ion Pillat - cf. Al. Cistelecan - ,,Une aventure roumaine-française (Alice Călugăru)” – 2012).
Chiar și înstrăinată fiind, Alice Călugăru a continuat să scrie poezie în limba română. ,,Originalitatea poetei începe abia peste cîțiva ani (notă: după publicarea volumului ,,Viorele”) în poeziile publicate prin reviste și neadunate nici pînă acum în volum și se caracterizează prin lipsa lirismului direct și a feminității sentimentale, prin observație și putere descriptivă, prin obiectivitate și chiar prin oarecare virilitate de expresie. (…) Vigoare plastică ce s’ar fi putut desvolta fericit în cadrele unei literaturi destul de feminizate chiar și la bărbați” – aprecia Eugen Lovinescu în paragraful dedicat poetei în ,,Istoria literaturii române contemporane – Evoluția poeziei lirice”.
În perioada 1906-1914 Alice Călugăru a continuat să publice poezii în presa literară din România și a purtat o corespondență vastă cu redactorii acestor publicații – s-au păstrat în arhiva Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași cîteva manuscrise olografe ale scrisorilor adresate lui Garabet Ibrăileanu (în acea perioadă secretar de redacție la ,,Viața Românească”) și lui George Topîrceanu (subsecretar, apoi secretar de redacție la aceeași revistă).
În anii care au urmat, viața poetei a fost cu siguranță plină de greutăți (Viața m’a făcut să fiu păgînă,/ Să fiu surîzătoare, - în iubire,/ Puterea sorții, tăinuit mă mînă,/ Un înger rău și blînd m’a luat de mînă/ Ş’am ocolit străvechia fericire), dar, totodată, boemă și tumultoasă (Și am iubit cu dragoste curată/ Ș’a doua oară și-a treia oară!/ Și am jertfit în urmă, turburată/ Pe rugul patimei. Și cîteodată/ Dispreț am dat cu dragostea-mi ușoară).
Tema dorului de țară revine însă mereu în versurile publicate în periodicele bucureștene: Căci dac’am rătăcit pe mult amara/ Și sbuciumată mare a vieții’ntinse,/ Întîia mea iubire-ar fi ea țara/ În care odată-aș regăsi comoara/ Simțirii mele celei neatinse (,,Visarea cea din urmă” – poezie publicată în ,,Luceafărul”, nr. din 16 noiembrie 1910).
Prin 1910-1914, Alice a devenit mama unei fetiţe și trăia greu şi pe apucate, scria istoricul literar Zigu Ornea, iar viața ,,excesiv de boemă” dusă de Alice Călugăru în acești ani a fost remarcată și de Victor Eftimiu, care a întîlnit-o în perioada 1910-1911: ,,elle menait une vie lamentable, une espece de la pire boheme. Quelquefois, j’avais l’impression qu’elle avait l’esprit dérangé”.
Din 1911, poeta a depus mari eforturi pentru a intra in viața literară pariziană. Și-a trimis versurile la ,,Le Journal” și, un an mai tîrziu, gazeta i-a publicat o poezie sub pseudonimul Alice Orient. În 1914, societatea ,,Femina” i-a acordat un premiu, eveniment consemnat și în presa de la București: ,,Succesul unei românce. Revista Femina din Paris a publicat un concurs pentru o poemă despre mare. Laureată a fost domnișoara de Costa, iar domnișoara Alice Orient (colaboratoarea noastră Alice Călugăru) a obținut medalia de aur cu poezia «Les Perles». Trimitem felicitările noastre apreciatei colaboratoare”.
Speranţele poetei au prins din nou aripi după obținerea distincției, dar izbucnirea războiului a pus capăt aspirațiilor ei de a fi recunoscută în lumea literară din Franța, deși a colaborat în anii conflagraţiei la diferite publicaţii franceze, fără însă a obține succese notabile. Situaţia ei s-a redresat după război: în 1921 s-a căsătorit cu Louis Edgar Müller (redactor la ,,Le Journal”), iar în 1924 a publicat romanul ,,La tunique verte”, tradus în limba română în anii ’80 de Editura Minerva (ediție îngrijită de Pavel Țugui).
Se pare că Alice Călugăru suferea de mai mult timp de ftizie, iar starea sănătății ei a început să se degradeze din ce în ce mai accelerat. Nu se ştie exact cînd a încetat din viață, unii cercetători încadrînd data morții între 1924 și 1934, dar nu la Paris, ci undeva prin America de Sud, unde s-ar fi aflat începînd din 1921-1923 sau, după alte surse, în Elveţia. Pavel Țugui avansează în ,,România literară” din 1986 următoarele informații: ,,Dintr-o scrisoare (1942) existentă în Arhiva «G. Ibrăileanu» și semnată de profesorul Ioan Livescu aflăm că Alice a trăit după 1920 la Paris şi «a murit apoi (anul nu l-am aflat încă) bolnavă de nervi în Elveţia. Are rude care, momentan, se află în America de Sud». S-a dovedit (C. Popescu-Cadem) că poeta n-a decedat în Franţa, ci sigur pe alte meleaguri, investigaţii incomplete duc la presupunerea că s-a stins din viață în deceniul patru, fie în Elveţia, fie într-o țară din America de Sud. Sfîrșitul deci continuă să fie învăluit în mister”.
Cotidianul francez ,,Le Journal” consemnează într-o știre scurtă, publicată pe 2 iunie 1942, moartea scriitoarei Alice Orient (pseudonimul poetei Alice Călugăru în Franța), exprimîndu-și regretul pentru dispariția ei și transmițînd condoleanțe soțului, Louis Müller, fost colaborator al gazetei, și copiilor cuplului. Decesul poetei apare și într-o notă inserată în ,,Journal des des débats politiques et littéraires”, din 5 iunie 1942 (cf. Parnas21.blogspot.com).
Dacă data morții scriitoarei Alice Călugăru pare astfel să fie elucidată, rămîn însă de descifrat alte necunoscute din biografia scriitoarei: ,,împrejurări grele și triste – pe cari le va lămuri poate biografia mea postumă” (Alice Călugăru).
R.M.