Alexandru Odobescu, un bărbat şi un scriitor fascinant
  • 31-01-2022
  • 0 Comentarii
  • 559
  • 0

Deși este una dintre figurile proeminente ale literaturii române, despre rafinatul scriitor Alexandru Odobescu (1834-1895) aproape că nu se mai știe nimic. La fel stau lucrurile și cu alți creatori din generația sa – B.P. Hașdeu, B. Delavrancea, D. Zamfirescu sau Al. Vlahuță -, cunoscuți sub numele de generația postromanticilor, și, ca atare, pînă nu demult, nelipsiți din manualele de liceu.
Alexandru Odobescu s-a născut la București, ca fiu al generalului Ion Odobescu, cel care, împreună cu coloneii Ion Solomon și Grigore Lăcuseanu, avea să-i zdrobească pe ,,golanii revoluționari” de la 1848 din Țara Românească. Despre cariera militară a generalului Ion Odobescu n-am căutat amănunte, pentru simplul motiv că avea puține legături cu subiectul acestui material. Am reținut doar că, murind în anul 1857, a fost înmormîntat în curtea Bisericii ,,Icoanei”, vizavi de Școala ,,Centrală”, și avînd, într-o zi, drum prin zonă, m-am oprit o clipă în fața monumentului funerar, acoperit de patina vremii, i-am citit inscripțiile și nu m-am mulțumit cu atît. În ceea ce-l privește pe colonelul Ion Solomon, nu m-a interesat deloc. Mai generoase s-au arătat ursitoarele cu colonelul Grigore Lăcusteanu, care privește mai degrabă istoria literară prin amintirile sale, din care aflăm că, violent și grobian, îl amenința cu sabia pe Heliade Rădulescu - ,,O să te tai, cîine, să te învăț minte să nu mai dai o asemenea proclamație!” -, iar pe poetul și arheologul Cezar Bolliac îl numea ,,vagabond”, acuzîndu-l că ar fi furat banii cu care țiganii plănuiau să-și răscumpere dezrobirea. Cei trei ofițeri superiori mai aveau în comun caracterul reacționar și simpatia nedisimulată pentru ruși. Mama scriitorului se numea Ecaterina (Tica), născută Caracaș.
După ce și-a început studiile la cunoscuta Școală Domnească ,,Sf. Sava”, din inima Bucureștilor, în anul 1846 Alexandru Odobescu pleacă la Paris, unde în 1853 se va înscrie la Facultatea de Litere. În 1853, contaminat de ideile revoluționare, la fel ca atîția alți tineri, aflați la studii în Europa, se înscrie în Societatea ,,România Jună”, aflată, în acel moment, sub conducerea lui N. Bălcescu. Tot atunci, aderînd la ideologia naționalistă, promovată în 1840 de Mihail Kogălniceanu în Revista ,,Dacia literară”, tînărul cărturar valah debutează în Almanahul Societății ,,România Jună” cu articolul ,,Muncitorul român”, nesemnat. Dar, adevăratul debut se va produce în 1855 în Revista ,,România literară”, condusă de V. Alecsandri, cu poezia ,,Odă României” și cu studiul ,,Despre satira latină”. În 1857, publică în ,,foița” ,,Românul”, proprietate a liberalului C.A. Rosetti, sub genericul ,,Scene istorice din cronicile Țării Românești”, nuvela ,,Mihnea-Vodă cel Rău”, completată în 1860 în ,,Revista Carpaților” a lui George Sionu, viitorul socru al lui Mateiu Caragiale, cu celălalt episod istoric, ,,Doamna Chiajna”. C.A. Rosetti, deopotrivă cu fiii săi, Horia și Vintilă, vor deveni ținta săgeților ironice (,,Bulbucații ochi de broască”) lansate de Eminescu în poeziile și articolele sale anti-liberale. În 1866, cele două scrieri vor fi reluate în volumul ,,Scene istorice din cronicile Țării Românești”.
Pe 14 august 1858, deci în ajunul Sfintei Mării, Alexandru Odobescu se căsătorește cu Alexandra (Sașa) Prejbeanu. Aceasta era fiica Alexandrei (Alina) Bagration, care fusese căsătorită cu marele ban Emanoil Bagration, de care însă va divorța la scurt timp. A urmat o zbuciumată și rodnică legătură cu generalul conte Pavel Kiseleff, cel care a aplicat în Țările Române prevederile Regulamentului Organic. Din această legătură vor rezulta șase copii. Printre ei, Sașa. Ei vor fi adoptați de stolnicul Iacovache Prejbeanu, care le va da numele său. Pe Alexandra (Sașa) Prejbeanu, a crescut-o bunica dinspre mamă, Zoe Văcărescu, căsătorită, prima oară, cu un Mavrocordat – tăiat de turci – și mai apoi cu princi­pele Alexis Chirilovici Bagration Muhranski. Înainte de a o cunoaște pe Sașa, Odobescu fusese îndrăgostit de Anica (Ninetta) Bărcănescu, fiica agăi Scarlat Bărcănescu și a Elenei, născută Caragea. Dar, fusese o iubire fără speranțe, motiv pentru amicul George Crețianu să-l consilieze într-o scrisoare: ,,Fă și tu ca mine, uită (...) Socotesc că un om care are puțină ambiție, care voiește a se deosebi în litere, în știință (...) nu trebuie să se înamoreze. Amorul e o mare pierdere de timp, și cel ce aspiră la lucruri mari are trebuință de timp”. Anterior, deși în doliu după tatăl său, generalul, se ostenise expediind scrisori curtenitoare atît logodnicei, cît și viitoarei soacre, Alexandra (Alina) Bagration. Iată cîteva pasaje din misiva explediată pe 8 mai 1858, neapărat în limba franceză, după cum o cereau uzanțele vremii: ,,Madame, Je prends aujourd’hui la liberté de vous écrire... ceea ce ar fi trebuit probabil să fac de cîteva luni încă, dar m-am gîndit atunci că la distanță așa de mare o scrisoare neprevăzută de la un necunoscut vi s-ar părea cel puțin ciudată (...) Aș vrea, doamnă, ca venind să vă cer mîna domnișoarei, fiica dumneavoastră, să găsesc expresiile cele mai exacte, destul de puternice pentru a vă convinge să-mi acordați cu încredere favoarea de a veghea întotdeauna la fericirea domnișoarei Sașa și de aceea de a vă păstra o recunoștință eternă și dragostea unui fiu foarte devotat...”.
În 1861, Alexandru Odobescu întemeiază ,,Revista română pentru științe literare și arte”, la care vor colabora, printre alții, V. Alecsandri, Al. Donici, N. Filimon (cu romanul ,,Ciocoii vechi și noi”), R. Ionescu, C.A. Crețulescu. Însuși Odobescu va publica aici mai multe studii culturale, literare și de folclor, ca de exemplu: ,,Cîntecele populare ale Europei răsăritene, în raport cu țara, istoria și destinele românilor”, ,,Cîteva cuvinte asupra lui N. Bălcescu și scrierile sale” sau lucrarea ,,Românii supt Mihai Vodă Viteazul”. Intelectual cu studii vaste, Al. Odobescu a ocupat diverse funcții publice, de la cel de director în Ministerul Cultelor la secretar de ambasadă și ministru. În 1870 este numit membru al Academiei Române și lansează o campanie filologică antilatinizantă, combătînd ,,Dicționarul” colectiv al lui Laurian și Massim. Nici Cezar Bolliac nu scapă de pamfletele sale la adresa propriilor exagerări arheologice: ,,Prandaliulu academicu” și ,,Fumuri archeologice scornite din lulele preistorice”. Bazîndu-se pe o informație preluată de la Strabon, Bolliac susținea că geto-dacii fumau, dar nu tutun, deoarece Cristofor Columb încă nu plecase spre Indii, ci boabe de mac și cînepă (opium și canabis), pe care le puneau în pipe de lut, aprinse, și fumul le dădea o stare de euforie. Odobescu îl contrazice: într-adevăr, dacii inahalau fum, dar nu foloseau lulele. În 1874 apare lucrarea, devenită primul nostru eseu, ,,Pseudokinegetikos”, la origini, o prefață la manualul de vînătoare tipărit de un prieten. În 1889 apare în limba franceză lucrarea de referință ,,Le Trésor de Petrossa”. Activitatea literară a lui Odobescu mai cuprinde, între altele, și lucrarea ,,Cîteva ore la Snagov”, mai degrabă o dramă istorică intelectualizată și disimulată într-un fals tratat de călătorie, specie tipic odobesciană. În opinia criticii, în scrierile beletristice ale lui Al. Odobescu distingem, ca modalitate artistică, predilecția pentru ,,fantazarea somnolentă”, cînd împletește realitatea cu ficțiunea și amintirile, tehnică specifică literaturii romantice. Privitor la scrierile istorice, arheologice și arhivistice, savantul a născocit o expresie, ,,reveria istorică” de tip oriental, ,,bazată pe criterii strict estetice”, prin care pune în circulație un florilegiu de amănunte privind reconstituirea atmosferei locale prin vestimentație, bucătărie, obiceiuri și tradiții din epocă. (Peste cîteva decenii, și G. Călinescu, în romanele sale de tip balzacian, va recurge la această modalitate estetică – n.m.) Aceste două direcții de acțiune au dus la apariția unei specii literare, ,,jurnalul mimat”. Cercetarea istorică, menită să refacă, peste veacuri, tabloul epocilor trecute în toate componentele lui, este, în bună parte, un inventar și o subtilă descriere a frumuseților păstrate în vestigii.
Alexandru Odobescu nu a impresionat printr-o operă grandioasă. El a fost un scriitor fascinant prin aceea că a redat spectacolul vieții prin ceva ce multora care și-au propus același lucru le-a scăpat. Și această impresie au căpătat-o doar aceia care au avut inspirația și răbdarea să-i parcurgă cele peste 3.000 de scrisori risipite în presa vremii, și adunate în volumele apărute mai tîrziu prin osîrdia multor cercetători, precum Scarlat Struțeanu, Perpessicius, N. Manolescu, Geo Șerban. Scrisorile lui Odobescu acoperă 38 de ani din viața sa, din perioada 1847 – 1895. Plus tot atîtea care își mai așteaptă cercetătorii, pentru că, într-adevăr, Odobescu a avut o certă vocație de epistolier. Motiv pentru Emil Cioran să declare că, dacă vrem să aflăm adevărurile despre viața sa, trebuie să-i citim scrisorile, nu opera. Privitor la temele comentate, nu găsim nimic ieșit din comun: relații de familie; propria sănătate; necazurile provocate de moșiile sale, prost administrate de niște arendași escroci; iubirea pentru mamă și soție; lecturile și călătoriile; cariera profesională și diplomatică. În altă parte trebuie căutat inefabilul, în jocul acela cu cartonașe colorate. Manevrate cu răbdare, ele pot reconstitui o existență care, altminteri, ar putea rămîne, mult și bine, sub pecetea tainei, cum s-a întîmplat cu Mateiu, un alt scriitor greu de pătruns din pricina existenței și a operei atipice.
Să luăm, de exemplu, cazul frumoasei profesoare Hortensia Kessinger (1864-1953), căsătorită de trei ori: Davilla-Racoviță-Buzoianu. Stăpînit de o pasiune devastatoare pentru dînsa, la care mai adăugăm dezechilibrul provocat de încurcături bănești, plus efectul drogurilor, în 1891, Odobescu o cere în căsătorie. Dar ea, nu și nu, că e prea bătrînă. Iubindu-și soțul cu disperare și neacceptînd ca un artist de geniu să fie refuzat cu atîta brutalitate și lipsă de înțelegere, doamna Sașa Odobescu se deplasează la domiciliul ingratei și o informează că dacă acceptă cererea, și ea va cere divorțul, și în cel mai scurt timp. Trebuie să recunoaștem că era o situație tîmpită. La fel avea să se întîmple și în 1917, cînd domnișoara secretară Olga Neuman, în admirația ei infinită, îl va cere în căsătorie pe Titu Mariorescu, în vîrstă de 77 de ani. Dar, și filogermanul este inflexibil: nein! Domnișoara să se mulțumească cu suma aceea uriașă de bani și cu locuința din centrul Bucureștilor, ca moștenire, și să lase prostiile. Și în planul ficționar lucrurile stau tot la fel. Anticarul Babighian se îndrăgostise de un tablou al doamnei Sultana Demirgian. Neputînd să cumpere tabloul, o cere pe doamna de soție. Însă doamna îl refuză, întrucît domnul era căsătorit și avea copii. Atunci Babighianca o vizitează pe Sultana, informînd-o că, deși își iubește soțul, este în stare de un divorț, ca o jertfă, numai spre a-l vedea fericit cu tabloul acela în brațe. Așa stau lucrurile în literatură. Cu Odobescu a fost altfel. Nemaiputînd accepta refuzul criminal, în 1895, ia o doză mai mare de morfină și o termină cu viața! Ce absurd: pentru un cur de muiere, un bărbat atît de fin și un mare scriitor să-și piardă cumpătul și să se sinucidă... Dar și Sașa lua morfină. În ultimii ei ani de viață, ne informează G. Călinescu, fiica lor, Ioana, îi injecta morfină de patru ori pe zi.
PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite