E greu să „vorbești” despre Alexandru Jula într-un articol, pentru că acest unic interpret de muzică ușoară, în principal, era un univers de gîndire, de simțire, de omenesc. Spun să „vorbești” pentru că, prin fiecare rînd scris, autorul comunică, dialoghează (monodialog, cum spun francezii), se adresează celor care citesc aceste rînduri.

Cine-l poate uita pe Al. Jula, cu acea piesă preluată de la Enrico Macias, La femme de mon ami? Alt nemuritor: Enrico Macias, franco-algerian, pe numele său Gaston Ghrenassia, născut în Algeria franceză, într-o familie de evrei, pe 11 decembrie 1932. S-a stabilit la Paris; a fost și în țara noastră, a participat la Festivalul de muzică ușoară „Cerbul de Aur” de la Brașov, în 1971. Cine poate uita melodia Tu es la femme de mon ami?

„Je sais pourquoi tu as pleuré/ Et tristement m’as regardé…/ Je peux te prendre dans mes bras/ Pour embrasser tes yeux rougis,/ Mais moi, je n’en ai pas le droit:/ Tu es la femme de mon ami!“ (Eu știu de ce ai plîns/ Și cu tristețe m-ai privit/ Pot să te iau în brațe/ Ca să-ți sărut ochii înroșiți/ Dar eu nu am acest drept:/ Ești soția prietenului meu!) În română, cuvintele sînt adaptate melodiei, dar păstrează mesajul, pe care parcă îl accentuează. Alexandru Jula interpreta cîntecul cu atîta lirism, cu vocea lui caldă, încît parcă ascultai o doină, îți transmitea jalea, dorul, sentimentul înăbușit, din cinste și onoare, de cuvintele care se-nlănțuie, repetînd și întărind durerea din adîncul sufletului, dar hotărît să rămînă loial prietenului: „Pe tine nu te pot iubi/ Oricît mi-ar cere inima/ Nu te primesc în viața mea/ Pentru că eu nu pot uita/ Că tu ești și rămîi mereu/ Soția prietenului meu…/ Pe tine nu te pot iubi/ Chiar de-am să lupt cu dragostea,/ Nu vreau să mint pe cineva/ Căci de-aș minți m-aș rușina/ Și n-aș putea să mai fiu eu/ În fața prietenului meu…/ Tu ești și-așa vei fi mereu/ Soția prietenului meu…“.

În sfere de visare ne înalță și cînd interpretează „Floare albă din Pireu”, precum și alte nenumărate cîntece.

În interviul realizat de Ghiță Nazare și publicat în revista Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor din Galați, „Armonii de toamnă” (Anul 1 Nr.1/2016, p.20-24), Al. Jula își dezvăluie sufletul, condiția de artist și de român decepționat de situația în care a ajuns țara. Deși mai toți cei care-și amintesc de el îl consideră gălățean, Al. Jula e ardelean din naștere: s-a născut la Șimleul Silvaniei, județul Sălaj, la 24 iulie 1934, din părinți țărani simpli, fapt de care era tare mîndru. „La vîrsta de șapte ani, datorită Diktatului de la Viena, am fost aruncat, împreună cu întreaga mea familie, din România ocupată în România liberă. Ce mi se pare de neînțeles este că astăzi nepoții acelora care în timpul ocupației horthyste au chinuit mii de familii de români, printre care a fost și familia mea, sînt în Guvernul și Parlamentul României și fac legi și pentru mine”. Cu această ocazie face o destăinuire: ardeleanului care, ca orice ardelean, cînta doine, i-a fost un fel de frică de muzica ușoară, care „are o mare încărcătură. Am plecat în această aventură cu entuziasmul tinereții și cu nestăvilita mea dragoste pentru muzică. Pot să mă bucur astăzi, cînd au trecut aproape 60 de ani de la începuturi, că entuziasmul și dragostea pentru muzică mi-au rămas intacte”. Era, deci, în 2016, cînd neuitatul cu glas de aur avea 82 de ani. În 2018, cu o lună și trei săptămîni înainte de a împlini 84 de ani, ardeleanul care a devenit simbol al Galațiului, unde și-a legat sufletul de oamenii locului, de instituțiile sale artistice, de Dunăre, a plecat la Ceruri.

A avut o copilărie chinuită din cauza Diktatului de la Viena. Pentru a scăpa de opresiunea horthystă, s-a refugiat din localitate, adesea rătăcit de familie, pînă a ajuns în România liberă. A urmat liceul Comercial din Cluj. La absolvire a fost repartizat la Bistriţa. Cum avea în sînge şi în glas doinele, horele (cîntecele), tărăgănatele, timp de un an a activat, ca solist vocal, într-un colectiv de artişti amatori deosebit de talentaţi, realizînd spectacole de revistă apropiate de nivelul profesioniştilor. Făcînd un ocol  printr-o localitate de la graniţa cu Iugoslavia, a venit la Galaţi, la surorile sale. „Primul lucru pe care l-am făcut: m-am dus să văd Dunărea. Apoi, la întoarcere, am văzut un afiş. Teatrul de Estradă prezenta spectacolul «Sugestii şi reclamaţii». N-am să uit asta toată viaţa” – îşi aminteşte marele artist (într-una din scrisorile pe care ni le-a trimis, cînd adunam material pentru micromonografia apărută în 2010, în volumul „5 DESTINE – Gabriel Bratu, Elena Galaction, Al. Jula, Gh. Sărac, Mirela Vlad”, Ed. TIPO-MAN, Ploieşti, 2010). S-a prezentat la directorul teatrului, Aurel Manolache, timp de zece zile la rînd. În după-amiaza celei de a zecea zile, „Aurel Manolache, cînd m-a văzut, l-a trimis pe Milu Iosipovici (regizorul) să mă expedieze. «De unde vii?» m-a întrebat acesta. «De la Bistriţa.» «Măi băiete, tu ai mai cîntat undeva?» I-am spus «Da, la Bistriţa.» Aveam la mine un program pe care eram trecut de nouă ori. Am fost chemat şi ascultat. Aurel Manolache mi-a zis «De mîine eşti angajat provizoriu», iar provizoratul a durat 50 de ani, după ce, la 1 octombrie 1954, am fost angajat la Teatrul din Galaţi.

Alexandru Ionescu (azi aproape de 89 de ani), care, prin anii 1952-1954 făcea parte din Ansamblul Armatei, Regiunea a III-a Militară de la Cluj, după armată, dansator profesionist în Ansamblul „Ciocîrlia” al Casei de Cultură a M.I., apoi conducător al colectivului de estradă de aici, dar și partener, la o seamă de scenete, al actriței Draga Olteanu-Matei, consideră că Al. Jula s-a afirmat încă din anii de liceu: „Prima scenă a fost aceea din Armată, de la Cluj, unde cînta, mai ales, potpuriuri de muzică uşoară şi avea mare succes. Era de înălţime medie, vioi şi slăbuţ. Constituia o atracţie a manifestărilor care se organizau, şi oamenii veneau să-l vadă şi să-l asculte pe el”. Răsfăţat al scenei, al emisiunilor radiofonice şi al celor de televiziune, al diverselor întîlniri şi evenimente culturale, Al. Jula a purtat făclia muzicii uşoare româneşti vreme de 65 de ani, pînă în ultimele luni de viaţă. În Informația Bucureștiului din 12 martie 1963, la rubrica „În faţa micului ecran”, citim: „Cîntăreţii Ionel Miron şi Alexandru Jula de la Teatrul Muzical din Galaţi merită a fi apreciaţi în chip deosebit pentru frumoasele lor calităţi vocale şi interpretative. Constituiţi într-un duet bine sudat, dar manifestîndu-se şi ca solişti, cei doi artişti s-au prezentat cu un program bine pus la punct, din care relevăm Iubire, iubire de Radu Şerban (solo Ionel Miron), Armonica de Iosif Ţankov (solo Alexandru Jula) şi Turturele de Temistocle Popa (duet).” Despre colaborarea celor doi interpreţi (nu „cîntăreţi”, că aceștia prea s-au înmulţit, ci interpreţi!) apar articole într-o mulţime de publicaţii, şi referirea la acestea ar umple paginile unui studiu amplu. Cităm, totuşi, din „Secera și Ciocanul” (1 februarie 1974), cîteva din rîndurile scrise de actorul Ion Focşa, purtînd titlul „Jula şi Miron pe acelaşi balansoar... muzical” (la Piteşti): „Au muncit tot timpul cu rîvnă şi pasiune, modestie şi încredere în talentul lor, s-au lăsat îndrumaţi de competenţa muzicală a dirijorului Cristofor Barbatis şi, cu fiecare spectacol, şi-au cucerit popularitatea (...) Nenumărate sînt sucesele obţinute în spectacolele Teatrului Muzical N. Leonard din Galaţi. O enumerare a lor e de prisos. Cine poate uita piesele Oraşul de la Dunăre, Dor de marinar, Serenada primăverii, Inelul de logodnă sau Akropolis? Sînt numai o mică parte din bogatul lor repertoriu, la care se adăugă zestrea de pe discuri, pentru că Electrecord-ul a ştiut să valorifice această mină de aur”. Pe lîngă acestea, adăugăm noi, să nu uităm CD-urile care au urmat şi pe care, azi, le ascultăm oricînd. În interviul luat de M. Macarie la Radio Litoral (19 iulie 1979), Al. Jula „dezvăluie” secretul cuplului, „cel mai trainic din muzica noastră uşoară”: „Aş spune, fiindcă amîndoi iubim Galaţiul şi teatrul pe care nu l-am părăsit niciodată. (...) Vedeţi, noi avem o tradiţie cu totul deosebită (...) E vorba de REVISTĂ, de spectacolul complet şi complex, cu temă, care include muzica, dansul, poanta veselă şi ironică, recuzita, costumele...”.

După despărţirea de Ionel Miron, Al. Jula îşi continuă activitatea şi se menţine, de-a lungul anilor, cap de afiş în spectacolele care includ şi muzică uşoară. E drept, în „perioada de tranziţie”, a avut o perioadă grea, pe care artistul a depăşit-o: a suferit o operaţie de inimă. În Viața liberă din 17 iunie 1999, ziarista Angela Ribinciuc scrie: „După o perioadă mai dificilă, pe care a depăşit-o cu bine, revine cu o inimă proaspătă şi plină de dragostea semenilor”. În anul 2000, Monica Popescu publică, tot în Viața liberă (24 aprilie), un articol din care aflăm că Băsescu, ministrul Transporturilor, a mărturisit că, pe vremea cînd naviga, dădea dispoziţie ca la staţia de amplificare de pe navă să se cînte doar Floare albă din Pireu şi Soţia prietenului meu. „La Al. Jula melodia e frumoasă, armonioasă, textul e articulat pe ritmul antrenant, la care se adăugă glasul atît de plăcut şi de personal, care te poartă spre alte zări”.

Colaborarea cu Dumitru Lupu aduce o valenţă în plus artei sale: „bunicul” cel blînd cîntă şi-i încîntă pe copii. Mereu spunea: „nu-i nici o afacere să mori la 25 ani. Bucuria mare este să trăieşti cît se poate de mult”. ,,Şi frumos” – adăugă ziarista Angela Ribinciuc. Şi Al. Jula, odată trecut de 80 de ani, n-a mai fost bătrîn, a devenit longeviv (cum spune conducătorul meu de doctorat, prof univ. Şt. Cazimir). A cîntat, de-a lungul carierei, muzică pop, disco, etno, melodii din repertoriul internaţional, cîntece de petrecere, romanţe, balade, muzică populară, dar şi melodii pentru copii. Are peste 20 de albume discografice, de la primul, scos în 1966, de Electrecord - «Ionel Miron şi Alexandru Jula», pînă la cele mai recente, „Un ocean de iubire” şi „De ce n-ar fi şi a treia tinereţe”, realizate în 2012, de studioul Spiros. A fost răsplătit cu numeroase premii, medalii şi trofee, a fost desemnat Cetăţean de onoare al oraşului Galaţi. A fost onorat de Preşedintele Ion Iliescu, la 8 ianuarie 2004, cu Meritul Cultural în grad de Comandor. Şi, fapt nu lipsit de importanţă, chiar şi Ceauşescu şi-a pus semnătura pe două Brevete acordate acestui mare interpret: Ordinul „Meritul Cultural” clasa a V-a (12.IX.1968) şi Ordinul Muncii clasa a III-a (1974). I s-au dedicat „articole în reviste româneşti, dar şi în pagini de monografii” (Teodora Miron, „Viața liberă”, anul XXIX, nr. 8721). Şi, pe 3 iunie 2018, a plecat în veșnicie, dar acest simbol al Galaţiului, „ultimul romantic”, n-a plecat de tot. A rămas cu noi, în sufletele noastre, îi vom asculta cîntecele înregistrate, face parte din patrimoniul nostru cultural, înscriindu-se în rîndul nemuritorilor. N-a fost numai un interpret de muzică (de mai multe genuri), ci şi un animator şi susţinător al vieţii culturale din Galaţi şi din ţară. Nu toată lumea ştie că acest om cu zîmbetul pe buze a fost alături de mînuitorii condeiului ascuţit la festivalurile de epigramă din Galaţi, şi că a participat, de mai multe ori, la Revelionul Caricaturiştilor, care are loc la Urziceni, în jurul zilei Sfîntului Andrei. A iniţiat şi o emisiune la postul de televiziune local, la care a invitat şi epigramişti din ţară şi de la Chişinău. Am reţinut un catren, cu accentuată notă satirică, al lui Ion Diviza, intitulat Hoţi legali: ,,Din tot ce Parlamentul drege/ E clar un lucru pentru toţi:/ Mai lesne intră hoţii-n lege/ Decît să intre legea-n hoţi”.

Al. Jula a lăsat ecoul, trăirea cîntecelor sale, în sufletele noastre. Îi ascultăm sau îi fredonăm melodiile şi comunică şi azi cu noi. După mărturisirea proprie nu el îşi alegea cîntecele, ci inima cu iubirea lui. Era un om care gîndea pozitiv. Iubirea era cea care-i justifica şi-i purifica existenţa: „Nu voi spune adio iubirii nicicînd”, iar iubita îl ancorează „Între pămînt şi cer/Nu mai alerg stingher/Acum te am pe tine/Şi avem iubirea noastră”. „M-am însurat o singură dată şi am, de atunci, aceeaşi consoartă” – îi mărturiseşte lui Gh. Nazare, în interviul apărut în revista „Armonii de toamnă”, nr. 1/2016. Această consoartă este doamna Lucia Jula care   i-a stat alături la bine şi la rău, i-a fost sprijin întreaga viaţă. Avînd şi Domnia Sa structură muzicală, l-a inspirat, i-a creat acea atmosferă unică de iubire şi de preţuire faţă de femeie. În textele cîntecelor lui Al. Jula iubirea şi femeia (iubita) sînt repere ale existenţei sale: mesajele sînt de-o rară frumusețe, textul cîntă într-o logodire perfectă cu melodia şi cu sufletul său, iar melodia „rezonează” în poezia pe care o-mbracă. Iubirea împărtăşită face ca totul să cînte – „Şi mare şi cer ascultă/ Parcă dansează o lume întreagă/ E vrajă şi fantezie” (Mulţumesc iubirii).

Alexandru Jula rămîne un interpret venerat nu numai de generaţia ajunsă la vîrsta înţelepciunii. E drept, tinerii nu-l cunosc, dar, după ce-l ascultă, nu-l mai uită şi solicită cîntecele sale. Pentru că în aceste cîntece predomină primăvara şi, aproape din toate, izbucneşte tinereţea cu freamătul ei. Păcatele de toamnă sînt împrăştiate de vîntul trimis de Dumnezeu care-Și coboară braţul dintre nori şi sfarmă porţile durerii. Dorurile susură din frunză, legănînd tăcerile din noi. Melodiile sale sînt o oază de lumină, ne înseninează obrazul cu flacăra bucuriei că sîntem oameni şi că trăim.

Alexandru Jula caută iubirea în flori, în stele, în depărtarea mărilor... e însetat, totuşi, de certitudine, nu mai vrea să mai rupă atîtea flori şi să pună întrebări florilor. E un carpe diem românesc, topit într-un carpe rosam al sufletului sensibil înălţat de o voce inegalabilă a omului dintr-un port al marelui fluviu care ne leagă de Europa şi de marea care-i leagănă melodiile. După o piesă interpretată de el, rămîne în noi ecoul cîntecului şi al glasului său binecuvîntat de Dumnezeu. Deşi a plecat, a rămas, nemuritor, în inimile noastre. „Poate că un stins ecou/ În inima-ţi va tresări/ Şi-atuncea eu în gîndul tău/ Voi reveni tiptil...” (Cînd liliacul...)

 Dr. ELIS RÎPEANU