
- 11-12-2020
- 0 Comentarii
- 445
- 1
Unirea a făcut-o marele mărturisitor și mucenic Constantin
Brâncoveanu, care, văzîndu-l pe cel de-al patrulea fiu al său, de-o șchioapă,
că se teme de securea călăului otoman, la 15 august 1714, de Sfîntă Măria Mare,
l-a îmbărbătat, după cum zice folclorul: „Nu te, fiule, speria/ Mori mai bine-n
legea ta!”. Și ce tulburătoare este stampa votivă existentă și azi la
Bisericuța Colței, unde Brâncoveanu e înfățișat întins pe divan, cu o mînă
îndreptată spre pămînt, lăsînd să-i curgă sînge, pentru primenirea de
primăvară, după o veche practică medievală; poate că aici, în această icoană
tragică, a zugravilor de supțire, se află însăși esența Istoriei noastre,
pentru că fiecare generație de români e sortită să lase sînge. Dar Unirea a mai
făcut-o și Horea, cel arestuit prin trădare în preajma Crăciunului anului 1784,
pe cînd frigea în strămurare ceva de-ale gurii, sub un brad falnic, pentru a fi
purtat în sudălmi și ocară din sat în sat, el, care fusese un Rege al Daciei,
cu coroană de spini, petrecînd apoi noaptea de Anul Nou 1785 în temnița strîmtă
de sub poarta Cetății Alba Iulia, pentru ca în „ziua cea amară a vieții lui”,
la 28 februarie, să fie frînt cu roata de călăul Grancsa Rakoczi, nu înainte de
a striga istoricele cuvinte: „Mor pentru Națiune!”.
Unirea a făcut-o și slugerul Tudor din Vladimiri, acel Crăișor
Todoruț, pe care îl așteptau ardelenii ca, după isprăvirea lucrării în Țara
Românească, să vină și la ei; și astfel intră falnicul comandor de panduri în
Cetatea fanariotă a lui Bucur, cu o pîine caldă-n mînă și cu Proclamația plină
de năduf, către toți românii, cum că „Pînă nu vine iarna, primăvara nu se
face”, precum și „Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor!”. Unirea
au făcut-o Nicolae Bălcescu și Avram Iancu, Vasile Alecsandri și Alexandru Ioan
Cuza, cei 4 frați Golești și generalul Gheorghe Magheru, Ion C. Brătianu și
Timotei Cipariu, Pan Halippa și Isopescu-Grecul, Aurel Vlaicu și George Enescu,
Nicolae Grigorescu și Badea Cîrțan, Carol I și Ferdinand cel Loial, precum și,
printre mulți alții, acel orator de geniu care a fost Simion Bărnuțiu, cel care
rostea, în mai 1848, de pe prispa Catedralei din Blaj, poate cel mai important
discurs din Istoria politicii românești. De bună seamă, dacă toți acești
tribuni ar fi trăit astăzi, s-ar fi găsit destule „cozi de topor” care să-i
acuze de extremism. Din fericire, Istoria unei Țări s-a scris întotdeauna cu
condeiul, cu plugul și cu spada, dar cu o „coadă de topor” niciodată! (Aplauze
prelungite) Firește, cuvine-se a aduce omagiul nostru și neînfricaților
luptători, preoți și cărturari din Basarabia și din Bucovina, care au cunoscut
cizma străină, dar n-au deznădăjduit, ci și-au însemnat mersul stelelor și al
lumii pe scoarța bucoavnelor și a călindarelor, iar atunci cînd erau
îngenuncheați, știau că cine cade pentru dreptate se ridică repede. Vorba
cîntecului: „Nu ne înspăimîntă moartea/ Noi sîntem nemuritori/ Moartea-i dulce
dacă soartea/ Ne va-ncununa cu flori!”. Unirea au făcut-o păstorii
Transhumanței, care au cutreierat Țara în lung și-n lat, cu ochii după Steaua
Ciobanului. În sfîrșit, Unirea a făcut-o Armata noastră eternă, cu care nu aș
sfătui pe nimeni să încerce să glumească vreodată. Și ce poate fi mai minunat
decît să avem astăzi, în mijlocul nostru, pe marele oștean Titus Gârbea,
general al Armatei Române, care cu numele lui de împărat roman a luptat la
Mărășești, a fost la Alba Iulia, a luptat și în cel de-al II-lea război
mondial, iar astăzi, la 100 de ani și 4 luni, a luat cu bărbăție iarna în piept
ca să urce în Dealul Mitropoliei?! Să-l aplaudăm pe acest om sfînt, care este
mai bătrîn ca veacul! (Aplauze și urale, asistența ovaționează în picioare) Și
încă ceva: Unirea a mai urzit-o, din negura veacurilor pînă azi, femeia
româncă, făptura aceasta fără prihană, care și-a învățat pruncii românește, i-a
crescut în cultul Patriei, și-al colindelor de Crăciun, și-al picurărilor de
ceară pe ouă încondeiate de Paști, și-al portului popular, și-al doinelor
noastre fără pereche în lume.
Iubiți compatrioți, Jubileul a 75 de ani de la Unire găsește
Patria noastră într-un moment de răscruce. Parcă un demon al dezbinării trece
cu aripile negre peste crestele munților, peste clopotnițele așezărilor, peste
frunțile noastre. Ce se întîmplă, oare, cu noi? Am pierdut cărarea cea dreaptă?
Ce blestem ispășește generația noastră de nu poate fi unită nici măcar acum, la
75 de ani de la cea mai înaltă culme a existenței naționale? Noi sîntem pe
deplin conștienți că, dacă ar exista o brumă de bunăstare în rîndurile
populației, toate celelalte necazuri și disensiuni ar trece pe planul al
doilea. Platon spunea, cu 2.300 de ani în urmă, că în fiecare Cetate există un
război civil între cei ce au și cei ce n-au. În principiu, așa este, pentru că
sufletul omului se revoltă atunci cînd vede că nimic nu s-a schimbat sub soare,
că sătulul nu crede celui flămînd și cel călare nu se uită la cel care merge pe
jos. Nu îmi propun acum să dezvolt opinia noastră despre toate dramele și
necazurile pe care, din păcate, le trăiesc fiii acestui popor atît de blînd,
atît de răbdător, atît de nobil și de greu încercat. România n-are voie să fie
o Țară săracă, fiindcă rar mai poate fi întîlnită în lume o vatră atît de
înzestrată de Cel de Sus cu bogății încă neexplorate cu o climă bună și cu un
popor de geniu. Dar, nu noi conducem! Papa Grigore cel Mare spunea că, „dacă un
om moare de foame în Roma, atunci Papa nu merită să spună liturghia” – ceea ce,
păstrînd proporțiile, ni se poate aplica și nouă astăzi, fiindcă toată moara
noastră de măcinat vorbe, toate alianțele noastre, care se fac și se desfac ca
burduful unei armonici nebune, nu valorează nimic în fața unui copil sărman, cu
încălțările rupte, prin care șuieră plumbii viscolului, ori în fața unui bătrîn
care-și socotește cu mîini tremurînde pensia tot mai mică. Apreciez că
principalele cauze ale impasului în care ne aflăm sînt criza de autoritate la
nivelul statului și al instituțiilor fundamentale, alunecarea democrației spre
anarhie și o prea mare și prea umilitoare ploconeală la unele instanțe străine,
care ar trebui să priceapă că România este și va rămîne Republică, prin voința
uriașei majorități a populației, că ea nu este poligonul de încercare al
nimănui și că Țara aceasta, cu o Istorie de patru ori milenară, mai are și
altceva în afară de handicapați, de infractori și de mortalitate infantilă.
Nici chiar așa, totul are o limită, haideți să nu ne facem viața mai grea decît
este. În situația de astăzi a României, războiul informațional ne poate costa
foarte scump!
Poetul profund care a fost Lucian Blaga, el însuși
participant la actul istoric de la Alba Iulia, spunea, citez: „Îți iert
pesimismul, dar într-un singur caz nu: cînd e vorba de viitorul Neamului tău.
Căci a fi pesimist în ce privește viitorul Neamului tău, înseamnă a fi trădător
de Neam”. Știm că se trăiește greu, dar asta nu înseamnă că vom îngădui ca
haosul și fărădelegea să domnească în Țară. Dacă nu putem face încă România
Mare, măcar să nu fim atît de blestemați încît să pierdem și ceea ce avem și să
facem o Românie Mică! Dar, măcar azi, în această zi cu miros de cetină și omăt,
să ne avem ca frații! Mîntuitorul nostru, al tuturor, Împărat al Păcii și
Tainelor Supreme, Isus Christos spunea: „Oricare Cetate dezbinată împotriva ei
însăși este pustiită și oricare casă dezbinată împotriva ei însăși nu poate
dăinui!”. Îi asigurăm, totodată, pe minoritarii cinstiți și loiali față de
Statul Național Român că îi prețuim sincer, și aici este casa noastră comună, a
tuturor!
Onorată Adunare, frați români, Partidul
România Mare vestește tuturor că încă nu-i timpul pierdut să mergem cu
toții la Alba Iulia! Înmuiați-vă inimile și primiți solia noastră de dragoste
și o cocardă Tricoloră la rever! Acolo va fi la 1 Decembrie, locul tuturor
acelora care au inima română! Și îi mai chemăm acolo și pe românii din
Basarabia, și pe cei din Nordul Bucovinei, pe care îi asigurăm că Patria-Mamă
nu i-a uitat. Basarabia și Bucovina sînt străvechi pămînturi românești și dacă vremelnicele
armate de ocupație ale Rusiei și ale Ucrainei cred că adevărul poate fi
falsificat la nesfîrșit și că umanitatea poate fi mințită – atunci se înșală
amarnic! Marea și anacronica temniță a popoarelor, U.R.S.S.-ul, s-a prăbușit,
ducă-se pe pustii, iar noi ne vom urma destinul mesianic, fără a da socoteală
nimănui! Români, nu vă pierdeți speranța! Există forțe naționale sănătoase și
de neclintit, care vor scoate Țara la lumină! Acvila romană din stema Țării nu
va scăpa niciodată crucea din plisc! „Ajută, Doamne, România Mare/ Să-și
regăsească vechile hotare/ Adună, Tată, Neamul tău la cină/ Redă-ne demnitatea
din bătrîni/ La trîmbițele Tale or să vină/ Treizeci de milioane de români!”.
(Aplauze și urale, participanții scandează în picioare „Unitate! Unitate!”)
Sfîrșit
CORNELIU VADIM TUDOR
(30 noiembrie
1993, Camerele Reunite ale Parlamentului)
3.0 C