Ajută, Doamne, România Mare! (1)
  • 01-12-2020
  • 0 Comentarii
  • 213
  • 0

Sărbătorească Adunare,

Frați români de pretutindeni, Partidul România Mare vine la învierea Neamului Româ­nesc, la 1 Decembrie, cu o nețărmurită dragoste pentru voi toți, pentru Patria noastră fără de moarte, pentru idealurile de Libertate, Unitate și Belșug. Nici o vorbă nu va ieși astăzi din gura mea, în stare să sporească vrajba dintre fiii aceleiași Țări. Prea mult am așteptat această zi de 1 Decembrie, prea mult ne-am bucurat de sosirea Jubileului a trei sferturi de veac de la Unirea cea Mare și Veșnică, în așa fel încît nici o patimă trecătoare, nici o deșertăciune a orgoliilor bolnave nu ne vor întuneca soarele răsărit peste Carpați. Ce trecători sîntem, cît de mărunți și de pierduți ne risipim în imensitatea Universului! Unde ne grăbim? Ce patimi ne mistuie? De ce n-avem oare înțelepciunea de a ne ierta nouă greșalele noastre și de a da acestui popor un exemplu de concordie, de bună-învoire și de împreună-lucrare pe ogorul Patriei și al Creștinătății? Oare nu sîntem toți fii ai aceleiași Patrii? Valoare supremă, despre care marele scriitor francez Romain Rolland spunea: „Patria sînt eu, ești tu, e tot ceea ce iubim, e tot ceea ce visăm, e tot ceea ce va fi cînd nu vom mai fi noi!”. Iar învățatul german Albert Wirth era convins că „Românii sînt cea mai rezistentă rasă a Europei”.

Atunci cînd am pledat, de la acest microfon, pentru ca Sesiunea Solemnă a Parlamentului să aibă loc aici, în Dealul Mitropoliei, am avut în vedere încărcătura istorică a acestei Agore, unde au răsunat vocile unor mari tribuni ai Unității Naționale, de la Nicolae Iorga și Take Ionescu, pînă la Ionel I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Nicu Filipescu, Delavrancea, Octavian Goga, Nicolae Titulescu și mulți alții. Un asemenea Prytaneu cu flacără sacră ne obligă și ne îndatorează a nu fi mai prejos. Și am mai fi avut în vedere că aici, la doi pași de noi, bate inima vie a ortodoxiei românești, sfînta Catedrală Patriarhală, iar în templul lui Dumnezeu Cel Atotputernic se cuvine să fim smeriți și să ne gîndim că la umbra crucii străbune, a schiturilor și a bisericuțelor risipite prin mii de ani de Istorie – a înflorit civilizația românească. Destinul face ca, nu departe de aici, la o azvîrlitură de suliță, la o șerpuire de apă, să înflorească sub ploile primăverii ori să înghețe sub argintul iernii un Pantheon unic pe pămînt. Este aleea marilor noștri scriitori, din Cimitirul Bellu, oameni care au pregătit, au făurit ori au consolidat Unirea. Lor, acestor mărețe umbre care ne dau puterea lor de dincolo de mormînt, vreau astăzi să le mîngîi ghețișoara, și vîscul, și candela de pe mormînt. Și mă gîndesc la Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Eminescu, Augustin Z.N. Pop, George Călinescu, Eugen Barbu, Marin Preda, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu. „Sic transit gloria mundi”. Așa trece gloria lumii, dar ce Parlament strașnic am mai face noi cu acești oameni minunați! Adeseori, îmi iau fetița de mînă, un prichindel de 3 ani, și „presărăm pe-a lor morminte” flori, cu evlavie și cu bucurie, știind bine că moartea nu există, că omul nu-i creat întîmplător și că Dumnezeu își recuperează baia de lumină revărsată în noi. Acolo s-au stins toate patimile lumești, ei sînt dincolo de bine și de rău, doar uneori mai strălucește-n soare cîte o panglică de mătase Tricoloră și procesiuni de tineri îndrăgostiți murmură „Mai am un singur dor...”. De ce spun toate astea, acum? Pentru simplul și binemeritatul motiv că la început a fost Cuvîntul. Și pentru că martirii cuvîntului, cei care au înaintat în nopți chinuitoare prin tranșeele ninse ale hîrtiei de scris, încă n-au fost omagiați de nimeni în noul Parlament al României. Unirea n-au făcut-o partidele, n-au făcut-o diplomații. Unirea a făcut-o Doctrina Națională, acea stare de spirit care îl face pe român unic și inconfundabil. Unirea a făcut-o Ștefan cel Mare, care a lăsat urmașilor săi, cu limbă de moarte, să nu încheie cu dușmanii tratate înrobitoare, ci mai degrabă să moară de sabia lor, ca să se poată ridica alții mai apoi și să-i biruiască. Unirea a făcut-o Mihai Vodă Viteazul, care, în august 1601, cînd a văzut că vin vrăjmașii puhoi, cum zice cronicarul, nu s-a prilejit să tragă sabia, a strigat „Ba!” și apoi „căzu trupul lui cel frumos ca un copaci”. Unirea a făcut-o voievodul Gheorghe Ștefan, care în urmă cu mai bine de trei veacuri, atunci cînd năvăleau turcii, a fost sfătuit să lase totul de izbeliște și să fugă peste graniță, dar el a răspuns: „Decît să las eu Țara mea, mai bine să mă mănînce cîinii pămîntului acestuia!”. Unirea a făcut-o dumnealui Iordache Golescu, care în urmă cu două veacuri, cînd năvăleau rușii în cea dintîi ocupație, a rostit versurile: „Cine-aduce oaste-n Țară/ Sub blăstemul Țării piară!”.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(30 noiembrie 1993, Camerele Reunite ale Parlamentului)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite