
- 01-12-2020
- 0 Comentarii
- 213
- 0
Atunci cînd am
pledat, de la acest microfon, pentru ca Sesiunea Solemnă a Parlamentului să
aibă loc aici, în Dealul Mitropoliei, am avut în vedere încărcătura istorică a
acestei Agore, unde au răsunat vocile unor mari tribuni ai Unității Naționale,
de la Nicolae Iorga și Take Ionescu, pînă la Ionel I.C. Brătianu, Iuliu Maniu,
Nicu Filipescu, Delavrancea, Octavian Goga, Nicolae Titulescu și mulți alții.
Un asemenea Prytaneu cu flacără sacră ne obligă și ne îndatorează a nu fi mai
prejos. Și am mai fi avut în vedere că aici, la doi pași de noi, bate inima vie
a ortodoxiei românești, sfînta Catedrală Patriarhală, iar în templul lui
Dumnezeu Cel Atotputernic se cuvine să fim smeriți și să ne gîndim că la umbra
crucii străbune, a schiturilor și a bisericuțelor risipite prin mii de ani de
Istorie – a înflorit civilizația românească. Destinul face ca, nu departe de
aici, la o azvîrlitură de suliță, la o șerpuire de apă, să înflorească sub
ploile primăverii ori să înghețe sub argintul iernii un Pantheon unic pe
pămînt. Este aleea marilor noștri scriitori, din Cimitirul Bellu, oameni care
au pregătit, au făurit ori au consolidat Unirea. Lor, acestor mărețe umbre care ne dau
puterea lor de dincolo de mormînt, vreau astăzi să le mîngîi ghețișoara, și
vîscul, și candela de pe mormînt. Și mă gîndesc la Mihai Eminescu, I.L.
Caragiale, George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Eminescu,
Augustin Z.N. Pop, George Călinescu, Eugen Barbu, Marin Preda, Nicolae Labiș,
Nichita Stănescu. „Sic transit gloria mundi”. Așa trece gloria lumii, dar ce
Parlament strașnic am mai face noi cu acești oameni minunați! Adeseori, îmi iau
fetița de mînă, un prichindel de 3 ani, și „presărăm pe-a lor morminte” flori,
cu evlavie și cu bucurie, știind bine că moartea nu există, că omul nu-i creat
întîmplător și că Dumnezeu își recuperează baia de lumină revărsată în noi.
Acolo s-au stins toate patimile lumești, ei sînt dincolo de bine și de rău,
doar uneori mai strălucește-n soare cîte o panglică de mătase Tricoloră și
procesiuni de tineri îndrăgostiți murmură „Mai am un singur dor...”. De ce spun
toate astea, acum? Pentru simplul și binemeritatul motiv că la început a fost
Cuvîntul. Și pentru că martirii cuvîntului, cei care au înaintat în nopți
chinuitoare prin tranșeele ninse ale hîrtiei de scris, încă n-au fost omagiați
de nimeni în noul Parlament al României. Unirea n-au făcut-o partidele, n-au
făcut-o diplomații. Unirea a făcut-o Doctrina Națională, acea stare de spirit
care îl face pe român unic și inconfundabil. Unirea a făcut-o Ștefan cel Mare,
care a lăsat urmașilor săi, cu limbă de moarte, să nu încheie cu dușmanii
tratate înrobitoare, ci mai degrabă să moară de sabia lor, ca să se poată
ridica alții mai apoi și să-i biruiască. Unirea a făcut-o Mihai Vodă Viteazul,
care, în august 1601, cînd a văzut că vin vrăjmașii puhoi, cum zice cronicarul,
nu s-a prilejit să tragă sabia, a strigat „Ba!” și apoi „căzu trupul lui cel
frumos ca un copaci”. Unirea a făcut-o voievodul Gheorghe Ștefan, care în urmă
cu mai bine de trei veacuri, atunci cînd năvăleau turcii, a fost sfătuit să
lase totul de izbeliște și să fugă peste graniță, dar el a răspuns: „Decît să
las eu Țara mea, mai bine să mă mănînce cîinii pămîntului acestuia!”. Unirea a
făcut-o dumnealui Iordache Golescu, care în urmă cu două veacuri, cînd năvăleau
rușii în cea dintîi ocupație, a rostit versurile: „Cine-aduce oaste-n Țară/ Sub
blăstemul Țării piară!”.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
-2.4 C