De ceva vreme, vara a început să-și ia tălpășița de pe meleagurile noastre, în caleașca ei cu spițe de aur și cai de vînt înhămați în raze de soare. Poartă în ea mere coapte și purceluși de struguri parfumați cu mir de lună nouă, tăvăliți în melancolii și doruri, luminînd colinele învăluite în pîlcuri de nori boreali. Și trece prin țarini, cu cîntec de privighetoare și fluier din ramurile cireșului de la răscruci de dealuri, acolo unde odinioară mieii zburdau, fluturii încolonați pe cîte un rug de mure jucau sîrba, iar cățelul pămîntului, de la un mușuroi la altul, se hîrjonea, într-un du-te-vino, în singurătatea lui de basm... Caleașca verii străbate grăbită piscuri și ulițe, lăsînd în urma ei nostalgii aprinse în candele de muguri pentru vremuri viitoare, scrisori de pomenire și nuferi împletiți în amintiri de dor. Cînd păsările se încolonează în văzduh, pentru marea lor călătorie, căutînd vara pe alte meleaguri îndepărtate, țîșnesc în zbor metaforele poeziei și filele de jurnal, întru amintirea iubirilor lăsate pentru mai tîrziu: pentru vremea în care mîțișorii de plop își vor lua avînt în văzduhul primenit cu cîntec de petrecere și de voie bună... Cînd vezi vara cum pleacă în caleașca timpului, cu alaiul ei strălucitor, Doamne, îți vine s-o oprești, să mai stea puțin pe la noi. Dar, așa sînt anotimpurile... Pleacă... pleacă... lăsînd în urma lor o nouă lume, din care să se nască o alta, și tot așa, mereu de la capăt cu răsucirea fusului orar, întru veacuri și ani lumină. Se duce, odată cu vara, amintirea perechilor de îndrăgostiți, purtîndu-și umbra pe sub pomii ce-și împreunează crengile în îmbrățișări cu rod de stele... În zare se aprind arcuri de lumini spintecînd cerul de parcă ar vrea să-l rupă în două, însoțite de tunetul înfricoșător al norilor cu spinarea arcuită, ca niște bivoli dornici de împerechere. Dintre ape, glasul buhaiului abia mai răzbate în rostogolirea valurilor stăpînite de maluri cu ierburi umbroase și mătasea broaștei, întru veșnică renaștere a naturii, în toate formele ei... În timp ce scriu aceste rînduri, simt cum mă inundă o bucurie pe care de mult n-am trăit-o la asemenea intensitate, ca azi, cînd mă aflu la marginea unui cîmp cu pepeni verzi, cu miezul lor ca jarul de aprig. Imaginea aceasta trezește în mine insomniile copilăriei, atunci cînd, călare pe cai, mergeam la furat - din bostana vecinului, adormit în amoruri ocazionale – pepeni cît roata carului de mari... E o atmosferă unică, în care mă simt pătruns de o liniște numai bună de scris povești frumoase, cu cerul gurii cucerit de dulceața vieții, de bucuria de a trăi, mulțumit de soartă și împăcat cu destinul meu.

Și iată că vara trece, cu sîmburi de pietre arse și paie galbene de grîu, pardosind șanțurile, în așteptarea ploilor de toamnă. Pleacă vara în caleașca ei, încărcată cu preaplinul iubirii noastre de copil care descoperă prima oară privirea caldă a doamnei învățătoare. Se duce pe nebăgare de seamă, împreună cu alaiul ei de melodii din codri și văi, din grădini și poieni, că zău, îmi vine să strig după toate cele, de la scuturarea florii de tei și zborul rotit al cîrdurilor de cocori și berze, la răcoarea dimineții și a apei din blboane, spre a da de veste tuturor desferecătorilor de cazane de țuică și pivnițe: Ah, dulce septembrie, bine ai venit! Odată cu sosirea ta, e timpul să-i mulțumim verii pentru toate darurile pe care ni le-a lăsat, întru bucuria petrecerilor cu must și pastramă de berbec, în cîntec de țambal și voie bună.

ION MACHIDON,

directorul revistei ,,Amurg sentimental”