,,Cînd n-oi mai avea încotro,
am să mor și eu, ca toată lumea“
Ne-a tăiat respirația reportajul de la televizor din Săptămînă Mare cu Ion Chiriță, ultimul locuitor al satului Valea Șchiopului din județul Buzău. La cei 75 de ani ai săi, ca toți oamenii de vîrsta lui, omul își așteaptă sfîrșitul senin și împăcat cu soarta. Primăvara, dar, mai ales, vara, cînd totul e verde, sufletul lui se bucură de liniște, de aerul curat și cîntecul ciocîrliilor. Văduv și fără copii, îi este greu singur, căci s-au sucit și climele astea. Odată, un fulger era să-i ardă bordeiul.
Arareori, pe nea Ion îl mai vizitează o soră care urcă din vale. Altfel, mai mult vorbește cu cele două văcuțe ale sale, cu găinile și o cățelușă ageră. Ce-i drept, n-a ajuns precum Sfîntul Serafim din Sarov, care, trăind într-o pădure din Siberia, putea să vorbească limba cerbilor și să mănînce cu urșii. Cîteodată, la marginea pădurii, mai apare și un urs, dar se ține departe. Altfel, cum se scoală, aruncă un ciurel de boabe la găini, căci altfel n-ar vedea nici un ou de la ele. Pe urmă, își ia văcuțele și coboară la vale, unde este iarba mai bună. Acolo întîlnește alți oameni, pe care îi roagă să-i cumpere cîteva pîini de la magazin, din care face parte și cățelușei, altfel ar pleca de la ușa lui.
Dar, într-o zi, a urcat la el un om care i-a împărțit o sticlă cu ulei. Și la plecare, profitînd că bătrînul ședea de vorbă cu nevastă-sa, nu zici că ăla a intrat în casă și i-a furat pensia, 1.000 de lei, pe care i-o adusese poștașul cu o zi înainte? N-o fi avut, săracul, a zis el pe urmă, înțelegător, că are copii mulți, și eu mai găsesc pe aici niște mălai. Că dacă oi fi sănătos, îmi aduce poștașul alți bani...
Pînă de curînd, nea Ion avea un vecin cu care se mai ajuta și mai schimba o vorbă. Dar s-a îmbolnăvit, săracul, și într-o zi, a murit. N-a putut să facă pentru el mai mult decît să-i tămîieze mormîntul.
Cum stătea și vorbea cu reporterul, Ion Chiriță lăsa impresia că, prin ochii lui, privește la această lume Însuși Dumnezeu, așa cum se întîmplă adesea cu copiii. La fel de umani păreau și ochii celor două văcuțe, o mamă și vițica ei, care îl însoțesc zilnic la vale și îndărăt la deal, cînd îl apucă iarăși durerea de picioare, și îl așteaptă să le ajungă din urmă. ,,Cînd n-oi mai avea încotro, am să mor și eu, ca toată lumea...”
Personaje intrate în istorie
Pe Moș Ion Roată, participant la Unirea din 1859, nu numai istoria l-a făcut celebru, ci mai mult Ion Creangă în povestirile ,,Moș Ion Roată și Unirea” și ,,Moș Ion Roată”. Peneș Curcanul, de fapt, Constantin Țurcanu (1854-1932), a fost eternizat de Vasile Alecsandri într-o poezie a sa, foarte cunoscută, prin care a glorificat eroismul ostașilor noștri în Războiul de Independență din 1877-1878. La Plevna, el avea 23 de ani. A fost decorat cu Steaua României și cu Crucea Sf, Gheorghe, decernată de ruși. El este sergentul care pleacă din Vaslui și trece Dunărea prin apropiere de Oltenița. Și astăzi există un sat pe acolo, Curcani, mărturie a acelor vremuri. Alt moldovean, Ștefan Furtună, luptase și el în Războiul de Independență. Fusese gornist. Iar Patria recunoscătoare l-a ucis în timpul Răscoalei din 1907. Atunci, la putere, tocmai veniseră liberalii, înlocuindu-i pe conservatori. Scena cînd unii se aruncă în brațele altora, scena înăbușirii răscoalei, este surprinsă de Liviu Rebreanu în romanul ,,Răscoala”: ,,Ce-o să-i mai usture pe țărani pupăturile astea!..” Soldații care au ucis peste 11.000 de țărani, după cum susținea ziaristul N.D. Cocea, dar, după alții, mai puțini, fuseseră comandați de generalul Constantin Prezan, viitorul mareșal, care s-a acoperit de glorie în bătăliile de la Mărășești, Mărăști și Oituz. Și locotenentul Ion Antonescu și-a făcut datoria față de Țară în represiunile din 1907, cînd a comandat un pluton de infanterie. Și căpitanul Matei Eminescu a participat în Războiul de Independență, unde a căzut rănit de cîteva ori. Pentru actele sale de vitejie a primit 6 medalii din partea românilor și a rușilor.
,,Dumnezeu a lăsat ca omul să fie
și înșelat, și înșelător” (Cesare Pavese)
În 1989, făcînd filmul ,,Un bulgăre de humă”, regizorul Nicolae Mărgineanu i-a repartizat actorului Ion Pavlescu, de la Teatrul ,,Odeon” din București, rolul lui Ștefan Micle. Este un rol mic, fără nici o replică, de doar cîteva secunde, dar pe care maestrul îl face magistral, și numai prin gestică și mimică. El este soțul Veronicăi Micle (rol interpretat de Maria Ploae), cu 30 de ani mai în vîrstă, prin urmare, înțelegător, resemnat și comod. Și el, și Veronica îl văd pe Eminescu (interpretat de Adrian Pintea) trecînd prin fața casei lor. Veronica izbucnește în plîns, fiindcă este căsătorită și nu poate răspunde la iubirea poetului. Și tulburată, trîntește lampa de iluminat, care aprinde covorul și o arde la mînă. Grijuliu, Ștefan Micle o îmbrățișează cu un gest oscilînd între lubric și patern, dilemă în care se află și Leonida Pascalopol în raport cu Otilia Giurgiuveanu, dar dintr-o altă narațiune literară. Ca atare, domnul profesor aruncă o privire pe fereastră consolîndu-și consoarta și dîndu-i de înțeles că nu se va pune în calea fericirii ei. Sau poate le cere amorezilor puțină răbdare, căci bolnav și în vîrstă... Dar, la puțină vreme după această scenă, Veronica, încălcînd toate constrîngerile morale, avea să i se dăruiască lui Eminescu. Literatura română mai cunoaște o situație identică: iubirea incendiară dintre poetul Ienăchiță Văcărescu și doamna Zoe, consoarta domnitorului valah Alexandru Moruzi. Nemaiașteptînd să moară vodă, cei doi s-au pus pe treabă... Mai tîrziu, soțul astfel înșelat, ca profesor universitar, este numit în fruntea unei comisii de profesori ieșeni, care se va deplasa la Liceul ,,Lauria” din Botoșani, să coordoneze examenul de Bacalaureat. Și ce priviri și-or fi aruncat în tren cei doi profesori, pe drumul spre Botoșani și în cancelaria liceului, cînd s-a făcut împărțirea sarcinilor? Cîți dintre cititorii revistei noastre, bărbați și femei, s-au aflat în situația asta criminală de înșelat(ă) sau de înșelător(oare), față-n față cu rivalul(a)?
Ca orice scriitor,
și Vadim era un mare orgolios
Cînd a murit în 2011, am scris un articol în memoria prozatorului Mircea Horia Simionescu - în opinia mea, un artist prestigios - un articol omagial, prin care am relevat artistul cu totul original, care a compus o literatură de factură urmuziană, ieșită din șabloanele enervante ale realității, în care parodia se împletea cu pastișa, satira și umorul. În mod firesc, Vadim mi-a publicat articolul, dar cu precizarea: ,,Colaboratorul nostru se referă, probabil, și la revista noastră, care e o «detractoare», întrucît îl consideră pe MHS un scriitor minor; de aceea, îl sfătuim, să nu lovească sub centură «România Mare» cu viclenie, fiindcă nu ne place acest comportament necinstit”. Am simțit că rămîn fără aer: iată-mă și critic al Revistei «România Mare», o publicație care, bun sau rău, mă publica număr de număr, iar eu, ingratul, o loveam mișelește sub centură. Și mai era ceva: mă vedeam cu Vadim aproape zilnic - și la partid, și la redacție. De ce nu-mi atrăsese atenția verbal, și folosise calea mai întortocheată a scrisului? De aceea, i-am scris și eu, clarificîndu-mi poziția și susținînd că fiecare cititor are dreptul la propria opinie care nu este obligatoriu să fie și a altora. Fără să știu atunci, mă aflam în aceeași situație cu Regina Maria care, abia căsătorită cu prințul Ferdinand, îi scria mamei sale, la Londra, informînd-o că, seară de seară, Nando al ei sare în pat așteptînd marile plăceri care însă nu erau și ale sale... Ce mai, ca orice scriitor, și Vadim era un orgolios și nu accepta prea ușor opinii contrare.
Dar, la puțină vreme după aceasta, nepunînd un adverb unde îi era locul, a reieșit tocmai contrariul față de ce voiam să exprim, dar data aceasta, cu referire chiar la un articol al lui Vadim. Ce mai, un echivoc în toată regula, nerecomandabil atunci cînd nu-l dorești neapărat. Urmarea a fost că, pe bună dreptate, Vadim mi-a dat o pauză la publicat de fix 3 luni, să nu-mi mai treacă vreodată prin cap să jignesc pe cineva. Vadim avea și el cruzimile lui, după cum spunea Șerban Cioculescu despre Caragiale: îți publică enormitatea de informație sau de stil, lăsîndu-te să te faci de rîs cu mîna ta, pentru a nu mai ridica vreodată pretenția că e ceva de capul tău... ,,Ia nu mai face pe deșteptul!... Tot zici că primăvara asta îți dă migrene, mi-a răspuns el cînd i-am telefonat. Acum, ai ocazia să-ți vezi de sănătate...”.
Căsătoriile lui Cezar Petrescu
După unii, Cezar Petrescu (1892-1961) a fost un scriitor important și în perioada interbelică, și după aceea, dovadă volumele de povestiri și nuvele, dar mai ales romanele care se înscriu în ciclul ,,Cronica românească a veacului XX”, o prelungire a unui eșafodaj balzacian, ,,Comedia umană”, mult mai cunoscut. Dovadă a acestei situații e că prozatorul era nelipsit din manualele de liceu de prin anii ‘60, alături de alți artiști realiști și obiectivi, plasați în categoria născocită a ,,Scriitorilor progresiști”. După alții, cum ar fi G. Călinescu, Cezar Petrescu a fost un scriitor prolix, de valoare scăzută, care nu a rezistat judecății timpului, chiar dacă a scris mult și numele său s-a păstrat aproape o jumătate de veac. Fiindcă a avut inspirația să adere la noile schimbări politice din România postbelică, la fel ca atîția alții, ceea ce l-a făcut să se bucure de toate onorurile și avantajele materiale. Ca atare, s-au înmulțit studiile și monografiile despre viața și opera dumnealui.
În memoriile sale despre grupul din jurul Revistei ,,Viața Românească”, scriitorul Demostene Botez notează că Cezar Petrescu a dus o viață agitată și plină de contradicții. Cum vorbea, mult și repezit, așa i-a fost și existența. De aceea, cine a cutezat să-i cerceteze biografia s-a înhămat la o muncă istovitoare. Puțini au fost aceia care i-au stat alături mai multă vreme. Așa s-ar putea explica și de ce a fost însurat de 5 ori. Prima oară, s-a însurat la Iași cu Marcela, în timpul primului război. Dar după 4 ani, Marcela a murit. Au avut un băiat, Aurel, care s-a sinucis din dragoste pe la 22 de ani. A venit la București, unde a practicat gazetăria și a cunoscut mulți scriitori. S-a recăsătorit cu Eugenia Cozmiță. Era în 1926. A divorțat și, în 1932, a luat-o de nevastă pe Georgeta Ciocîlteu, cu 19 ani mai tînără. Mărunțel și cu o burtă impresionantă, a divorțat și, în 1947, s-a căsătorit cu Ecaterina Bonache, pe care a ajutat-o cu relațiile sale să plece în America de Sud. A cincea soție s-a numit Florica Jianu. În afara cărților publicate, după Cezar Petrescu a rămas și celebra vilă de la Bușteni, devenită casă memorială. Rar mi-a fost dat să mai văd o casă mai înțesată de cărți precum aceea.
PAUL SUDITU