Iată că au trecut sărbătorile de
iarnă, cu masa încărcată de tot felul de bucate, cu petreceri şi chefuri
prelungi, dar în bradul de Crăciun nu a strălucit un fulg de zăpadă... De
Bobotează, din lipsă de ger năpaznic, nu s-a mai putut face cruce din gheaţă,
aşa cum îi datina, în schimb vremea a fost însorită de parcă ar fi fost
Săptămîna Mare a Paştelui şi nu Crăciunul... Şi nu Boboteaza... Nici vorbă de
gerurile aspre ale Bobotezei, ca în vremea copilăriei mele, cînd ulițele erau
pline de nămeţi, iar crivăţul urla prin ţepuşele casei, de credeai că mută
satul din loc. Tot atunci, lupii, în haite, dădeaua iama în gospodăriile
sătenilor după hrană... Oamenii stăteau la gura sobei şi depănau poveşti la o
cană cu vin fiert; cu toate că aveau greutăţile lor, ei ştiau trăi frumos, în
credinţă și bunătate unii fată de alţii... Ştiau să aibă grijă de codrii care
se înălţau din toate părţile pe dealurile din împrejurimi, de pajişti şi
vîlcele, curăţindu-şi şanţurile primăvara, podeţele de la porţi, văruindu-şi
gardurile, înlocuind pomii uscaţi cu alţii de sezon... Aşa i-am văzut în
fiecare primăvară, odată cu topirea ultimului fulg de nea şi apariția primelor
fire de iarbă, în preajma cărora începeau să se ivească cele dintîi gîze,
înviorate de razele soarelui.
Din păcate, astăzi, nu se mai
întîmplă aşa ceva... Pentru cei în vîrstă, toate acestea au rămas simple
amintiri, mai ales imaginea iernii, cu mirificele ei ninsori, pline de
candoarea poeziei... Acum nu mai putem
vorbi că am avea patru anotimpuri, pentru că nimic nu mai e cum a fost cîndva:
iarnă, primăvară, vară şi toamnă, fiecare cu farmecul ei... Asistăm
neputincioşi la schimbarea vremii la nivel global, fără să putem face ceva
pentru remedierea acestei situaţii triste... Privim cum anotimpurile se
comprimă unul în altul, cum plouă cînd nu trebuie şi viscoleşte în locuri în
care niciodată nu a căzut vreun fulg de nea... Toate aceste schimbări ale
naturii se petrec din cauza omului, în general, care a distrus codrii seculari,
strămutînd albii și rîuri, dislocînd norii cu salve de tun. Din păcate,
remarcăm că de la un an la altul sîntem tot mai săraci în iernile noastre de
poveste... Nu-mi amintesc ca în copilăria mea dealurile din împrejurimile
satului meu, uliţele, să nu fi fost vreodată îmbrăcate în mantia pufoasă a
iernii şi nu doar de sărbătorile de iarnă ci chiar de mai înainte. Şi asta se
întîmpla de la începutul lunii decembrie, cînd cădeau primii fulgi, iar
ninsorile bogate țineau pînă tîrziu, spre primăvară. Acum parcă totul este
de-a-ndoaselea. Unde ne sînt iernile? Unde ne sînt românii de altădată,
blajini, cu inima caldă ca o rugăciune de seară, cu dragoste de ţara lor? De ce oare natura s-a
întors împotriva noastră?... Sînt întrebări la care omul fără îndoială va găsi
un răspuns convenabil, dar fără a merge la esența problemei. Și asta, în timp
ce va continua să pună la pămînt codrii întregi, în mod barbar, lăsînd munţii
şi dealurile despădurite, pentru a-şi umple buzunarele. Va continua să
secătuiască bogăția aurului nostru verde, fără să se gîndească la sănătatea
lui, a copiilor şi nepoţilor, a pămîntului, în general... Dacă lucrurile merg
în ritmul acesta, nu ne vom mai bucura în nici un fel de cele patru anotimpuri
ale anului, fiecare cu gingăşia poeziei lui. După cum merge lumea, nu avem să
ne așteptăm la nimic bun, rămîne să ne ducem mai departe crucea. Şi nu ne mai
miră faptul că nimic nu mai este ca în anii copilăriei... Nici obiceiuri...
Nici datini... După felul galopant în care se precipită lucrurile, zău că-mi
vine a spune: Adio iarnă, la români!
ION
MACHIDON,
directorul
revistei „Amurg sentimental“
