Adevărul și minciuna, braț la braț
  • 18-03-2024
  • 0 Comentarii
  • 168
  • 1

Adevărul și minciuna constituie, de asemenea, o temă predilectă pentru epigramă. Cînd pronunțăm aceste două cuvinte, instantaneu ne amintim de catrenul-definiție al lui Mircea Ionescu-Quintus:
De cînd soarele și luna,
De cînd valul spart de stîncă,
Adevărul e minciuna
Nedescoperită încă.
E drept, minciuna rămîne, poate-n veci, nedes­coperită. Cum? Ne spune Gh. Ispășoiu (1915-2000) cauza:
Dacă nu întotdeauna,
Cîteodată și oriunde,
Adevărul și minciuna
Azi încep să se confunde.
De fapt, cele două antonime se condiționează reciproc:
Că fără adevăr onoare nu-i
E-o vorbă care viața ne-o-ncunună,
Dar nu uita reversul amărui
Că fără adevăr nu-i nici minciună.
Cu alte cuvinte,
O știu și oamenii cuminți
De cînd Adam mușcat-a mărul:
Adesea-i necesar să minți
De vrei să afli adevărul.
Dar Gh. Bâlici ne avertizează să fim reținuți cînd spunem adevărul:
Să nu-i spui prostului că-i prost
Că nici nu știi ce șef ajunge!
Și, culmea! Ca să rămînă necunoscută, minciuna-și ascunde secretele de vampă și se-nzorzonează, pe cînd adevărul nu se sfiește să se arate ca un copil așa cum l-a făcut mă-sa:
Pe calea vieții, cîteodată,
Sub raza soarelui călduț,
Minciuna trece-nzorzonată,
Iar adevărul gol-goluț.
        C.A. Drugodan (1919-2000)
Deși adevărul umblă gol nu pentru că n-are jenă, ci ca să fie evident pentru toată lumea, minciuna vrea să-l facă de rîs:
Minciuna-n pene moi de struț
Acuză adevăru-n față
Că practică nudism în viață
Umblînd în lume gol-goluț.
Dar nu degeaba se-nfășoară cucoana minciună în zeci de bluze și rochii, ne luminează Veron Ene – epigramistul de la ,,Academia Liberă Păstorel Teodoreanu”, care ne-a părăsit la 49 de ani, în 1997:
Minciuna este o cortină care
Ascunde după faldurile sale –
Probabil din motive de pudoare –
Mulțimea de-adevăruri goale.
Pudoare? Cînd a dat dovadă minciuna de decență, de rușine?
Funcțiile stilistice ale antonimelor antrenează interacțiunea dintre antonime, sinonime și polisemie, amplificînd nu numai aria semantică, ci și pe cea a gîndirii, adîncind ideea.
La tribunal
Cînd proba-i luată în răspăr,
Să meargă și procesul strună,
C-o picătură de-adevăr
Se-nnobilează o minciună.
Nu e deloc de mirare cînd constatăm că bătălia dintre minciună și adevăr se dă, cu predilecție, în tribunale, mai ales în pledoaria avocaților, și lucrul acesta ni-l spune chiar avocatul Emil Ianuș din Horodnic de sus (Suceava):
Adevărul gol-goluț
Ce-a sărit din lac în puț
Fost-a scos, într-adevăr,
Dar și azi e tras de păr.
V-ați gîndit vreodată care e tactica unui avocat? Se spune (și cred că-i adevărat!) că în nici o altă profesie omul nu-și pune mintea la contribuție ca avocatul care e mereu pe fază, îmbinînd șiretlicul cu vicleșugul, stratagema cu șmecheria!
Avocatu-i calm și bătăios
Și minciuna-i trasă-un pic de păr
Ca un șnițel mare și pufos
Tăvălit prin zdrențe de-adevăr.
Ion Larian-Postolache (1916-1997) îi adresează lui Ionel Gologan – avocat și epigramist, ca și Păstorel – un catren în care ironia capătă nuanță de satiră:
Jurist și tu, jurist și el,
De faima lui răsună veacul,
Deși-l chema tot Ionel,
Dar ce talent avea, săracul!
O faptă de mirare care s-a-ntîmplat în realitate (mi-a spus-o regretatul meu soț Florin Râpeanu care a fost procuror) este surprinsă în acest catren:
A cîștigat, pledînd cu fală,
În roba-i neagră ca un corb,
C-a reușit s-aducă-n sală,
Drept martor ocular, un orb.
Un mincinos notoriu este bîrfitorul care inventează lucruri rele despre cutare și cutare – aspect sugerat de următorul catren al lui Gh. Steriade:
Cît trăiește el sub soare,
Muritorule, e bine!
Datorită lui, se pare,
Știi mai multe despre tine!
Totuși, este un domeniu în care minciuna, ca stratagemă, e mai frecventă decît în avocatură: ați ghicit – e vorba de politică. Și să nu vă mirați dacă oameni fără studii serioase, unii aflați chiar pe treptele modeste de pregătire, dar avizi de puterea care-i înalță și le umple buzunarele, au apucat ,,ciolanul”:
La gătit, mai de folos
Este carnea fără os,
Da-n politică, folosu-l
Trag acei ce-apucă osul!
Ce să spunem azi despre dominația minciunii, a prefăcătoriei, a rolului important pe care-l joacă minciuna? Și dacă Alexandru Vlahuță (1858-1919) scria că Minciuna stă cu regele la masă, oare noi ne putem permite riscul să scriem că și azi stă la masă cu cel și cu cei din fruntea Țării? Oare avem această libertate? Sau, poate, doamna minciună nu are curajul să stea la masă cu cel din fruntea Țării și atunci, întovărășindu-se cu alte minciuni și păcăleli, capătă curaj fiind mai multe – mari și mărunte – și se zbenguie la masă cu cel și cu cei din fruntea Țării! Și să asculți, să vezi, nenică, horă și zbenguială de minciuni care ne sfidează de acolo, de ,,sus”! În felul acesta, nu ne mirăm de concluzia lui Emil Sângeorzan în legătură cu păcălelile celui care ne conduce:
Într-o lume de supuși,
Viața are-o poantă dură:
Ni se-arată cu mănuși,
Dar lovește sub centură.
În fond, dacă vrem să cîntărim adevărul și minciuna din politica globalistă de azi, constatăm fenomenul care s-a-mpămîntenit, și noi ,,stăm cuminți, la locul nostru: ei, asta e!”.
Istoria ne-nvață în zadar
Că-n vremuri tulburi echilibre nu-s:
Cînd adevăru-atîrnă la cîntar,
Minciuna se ridică tot mai sus!
De rezultatul voturilor ce să mai spunem? A spus-o Stalin: cîștigă cei care numără voturile.
În țara mea cu soiuri rare,
Prezentu-a demonstrat deplin
Că adevărul nu stă-n vin
Și nici în urnă, la votare.
Dar, cu mincinoșii ce facem? De fapt, noi nu facem nimic, fac ei destule, pentru că
Adevărul mic sau mare
Nu-i în lume de vînzare,
Dar minciuna precupeață
Își tocmește prețu-n piață.
Cornelius Enescu se miră cum de minciuna la noi a ajuns departe, deși are picioare scurte:
Priveam adesea cu stupoare –
Iluziile sînt deșarte:
Deși e scurtă de picioare,
La noi ea a ajuns departe!
Să nu ne mirăm de iuțeala cu care merge minciuna: e cert, adevărul are două picioare normale, pe cînd minciuna are picioare scurte, dar nu numai două, ci zeci și sute:
La adevăr, vezi, din păcate,
Picioare lungi, dar fracturate,
Iar la minciună, ca la sluți,
Picioare scurte, însă iuți.
Admirăm oamenii de cultură, savanții, geniile cu descoperirile lor în domeniul științei, capetele dotate cu inteligență excepțională, dar, în zilele noastre, Nicolae Ghinea a descoperit un fel nou de geniu, care produce o ,,împăcare” nu imposibilă:
Depănînd genezei ghemul,
N-am să mai înjur sistemul –
Am extras de prin milenii
Că-n prostie, mulți sînt genii.
Adevărul e ca o fîntînă: cu cît sapi în adîncime, cu atît o înalți. Aria de referință despre faptele reale, dar și despre denaturarea lor prin minciuni, e vastă. Pe de altă parte, nu tot ce se inventează constituie minciună, pentru că nu există adevăr social veșnic. Dar să nu uităm vorba lui Eminescu: după aur fug aproape toți, de adevăr fug, de asemenea, aproape toți. E de datoria noastră, deci și a epigramei, să recunoaștem și să sprijinim adevărul. Voltaire (1694-1778), în poemul epic La Henriade, se ruga la Dumnezeu: ,,Coboară din înaltul cerurilor, strălucit Adevăr,/ Răspîndește-ți
măreția și lumina asupra scrierilor mele”. E drept, epigrama e, uneori, prea dură, dar tot Eminescu scria că adevărul e obiectul artei. Vorba, cuvîntul pe care care ni l-a dat Dumnezeu este unealta prin care ne exprimăm gîndirea, convingerile, și acel cuvînt e valoros care exprimă adevărul. În poezia ,,Criticilor mei”, citim:
Ah, atuncea ți se pare
Că pe cap îți cade cerul:
Unde vei găsi cuvîntul
Ce exprimă adevărul?
Pentru adevăr și pentru dreptate merită să trăiești. Să fim duri cu mincinoșii pentru că Mincinosul este, în același timp, și hoț (în latină: Mendax etiam fur est).
Voltaire consideră că există epoci în care lumea refuză să privească adevărul în față (Précis du Siècle de Louis XIV). Oare nouă, românilor de azi, ne lipsește capacitatea de a privi adevărul situației în care ne aflăm? Oare nu realizăm că ne scufundăm tot mai mult?
Pe de altă parte, tot Voltaire scria (în Histoire de la guerre de 1741): ,,Izvoarele adevărului sînt încă închise, arhivele politicii, cauzele secrete ale atîtor fapte, dovezile atîtor ambiții, șiretlicuri, greșeli, speranțe prăbușite, toate sînt încă tăinuite”.
Din epigramele date ca exemplu în acest eseu rezultă faptul că, de multe ori, aceste oglinzi ale realității exprimă adevărul vieții noastre și al societății în care trăim, dar, mai ales, al acestei epoci în care noi, românii și, odată cu noi, Țara, ne degradăm; mă gîndeam, de fapt, la un verb mult mai tragic: ne desființăm, dar sufletul meu speră, crede în acest neam care a trecut prin atîtea nenorociri, dar a apărat această Țară!
De ce trebuie să fim noi supuși acum unor forțe din afară? Pentru că acelora care ne conduc le convine această continuă degradare, cu neglijența față de români, dar cu grija față de cetățenii altei țări, care nu s-a dovedit niciodată prietenă, deși a cunoscut și ea dominația sovietică, stăpînește vechi teritorii românești pentru care a semnat un președinte neiubitor de România, distruge școlile românești, limba română, precum și bisericile ortodoxe ce reprezintă credința naționalilor noștri. Ba, îi favorizăm și cu cerealele lor, în timp ce grîul nostru parcă nici n-ar exista. Ne amestecăm, cu mari pierderi, într-un război care nu ne interesează pe noi. Dar de cumpărarea dreptului la Spațiul Schengen la prețuri care ne golește Țara de toate bogățiile, ce ziceți? Atunci care-s avantajele calității de țară inclusă în UE, dacă după 11 ani de așteptare, ni se refuză accesul la Spațiul Schengen, privîndu-ne de beneficiile dezvoltării de afaceri și comerț în condiții de reciprocitate? etc. etc. Îmi cer iertare cititorilor (nu și autorităților responsabile!) că mi-a luat-o condeiul înainte, de fapt adevărul pe care-l vede orice român trecut de jumătatea secolului, dar nu are nici o putere. De exemplu, ce pot să fac eu, care am trecut de opt decenii de viață, și să mă adaptez la ,,tehnologizare”? Condeiul, după cum vedeți, încă-mi merge, merge chiar destul de bine (laudă-mă, gură, că îți dau friptură - din carne importată, că, la noi, porcii, găinile, puii, vacile, vițeii se duc în alte țări care ni le trimit înapoi, tranșate și frumos împachetate, la prețuri triple!). Ceea ce e important în subiectul nostru e faptul că epigrama exprimă adevărul (recurge la păcăleli – că și păcăleala e o minciună voalată ca să realizeze poanta) și acest lucru impune altă concluzie dintr-o cugetare latină: Ce te poate împiedica să spui un adevăr chiar și rîzînd? (...ridentem dicere verum / quid vetat?). În fond, după cum scrie Montaigne (1533-1592): Să spui adevărul e prima calitate, cea fundamentală, a virtuții. Și epigrama, de cînd s-a născut ea în literatură, își manifestă această virtute. S-o respectăm, s-o citim și s-o apreciem pentru acest mare merit al ei. Iată un exemplu de încheiere:
Oricîți au fost și încă-s profitori
Ce-ntind mereu spre România gheara,
Le spun la toți că poți să-l și omori,
Românului nu-i smulgi din suflet Țara!
Dr. ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite